( 1) MEȘTEȘUGURILE ÎNAINTAȘILOR NOȘTRI – OLĂRITUL

Centrul pentru Cultură și Arte ”Carmen Saeculare” Neamț vă propune ca vreme de câteva zile să intrăm, virtual, în viața de zi cu zi a strămoșilor noștri, în lumea plină de farmec a meșteșugurilor populare.
Vom porni în demersul nostru de la o lucrare a reputatului etnolog Romulus Vulcănescu intitulată “ETNOGRAFIA: știința culturii populare” (Editura Științifică, București, 1966).

Pentru început, scurte considerații despre știința numită Etnografie.

Etnografia, ca ştiinţă, apare în secolul al XlX-lea, când transformările sociale pe plan mondial impun ştiinţelor social-istorice să adâncească studiile privind viaţa şi cultura popoarelor. În aceste împrejurări etnografia începe să-şi precizeze obiectul, să-şi delimiteze aria cercetării în raport cu celelalte ştiinţe, devenind ştiinţa „culturii populare”.
Studiul culturii materiale a unui popor începe, în general, cu îndeletnicirile diferenţiate şi specializate, adică cu ocupaţiile şi meseriile, pentru a scoate în evidenţă cum acestea se reflectă în aşezări şi gospodării (familiale sau obşteşti), în arhitectura populară, în instalaţii tehnice rurale şi în construcţii rurale de interes obştesc

Dintre îndeletnicirile înaintașilor noștri, vă propunem să ne oprim, vreme de mai multe zile, asupra meșteșugurilor (olărit, lemnărit, împletit, cusut, țesut).

Meşteşuguri – Olăritul
Încă din neolitic apare meşteşugul olăritului. Vechii egipteni utilizau încă înaintea erei noastre roata olarului, cu ajutorul căreia modelarea vasului a început să se facă uniform şi rapid.
Procesul producţiei olăritului implică pregătirea lutului, formarea vasului, împodobirea cu incizii sau culori, smălţuirea şi coacerea. Fiecărei etape îi corespunde o tehnică specială de muncă, care variază de la un olar la altul, de la o zonă la alta.
Produsele olăritului sînt extrem de diferite. Unele sînt pentru masă (blidele făcute de blidari), altele pentru păstrat provizii solide sau lichide, altele pentru activităţi rituale şi altele pentru scopuri decorative. Vasele de lut pentru păstrat alimente sînt, uneori, mari şi încăpătoare (chiupurile, lăscăriţele, bănăţenele), alteori potrivite (găvanele şi borcanele) şi alteori mici (ulcioarele, ploştile de lut, stacanele, cănceele). Oalele pentru gătit sînt, în general, mici şi pântecoase, ca să le atingă focul pe lături cînd sînt puse pe vatră. „Oalele rituale”(străchinile, ulcelele şi cănile) erau folosite pentru pomeni, la praznice şi înmormântări.


Olarii mai confecţionau din lut şi alte piese (bărdace sau căuce pentru băut apă, cazane de ţuică). La aceste piese de olărie tradiţională s-au adăugat, cu timpul, şi piese noi, influenţate de industria ceramică modernă (farfurii de lut, ghivece de fiori, puşculiţe, ocarine, şuierătoare).
Cele mai obişnuite produse de olărie sînt cele albe galbene şi roşietice. Mai veche este însă „olăria neagră”, mată şi ornamentată cu piatră, pictată, smălţuită şi împodobită cu motive excizate (scoase în relief). Olăria neagră la români este de veche provenienţă geto-dacă.
În olărie prezintă importanţă, pe lângă forma vaselor, şi ornamentarea lor. În această privinţă se întîlnesc câteva motive ornamentale (spirale, meandre, şarpele, soarele, dinţii de lup, cocoşul) care supravieţuiesc din comuna primitivă, bineînţeles în forme evoluate artistic şi detaşate de semnificaţia lor magico-mitică primară, cu valori simbolice diferite.