CALENDAR POPULAR – SĂPTĂMÂNĂ

Unitatea de măsurat timpul egală cu numărul nopţilor scurse între două faze consecutive ale astrului lunar se numeşte săptămână. Vechile calendare lunare aveau timpul organizat pe luni lunare, care începeau la apariţia pe cer a Lunii Noi, şi pe săptămâni de şapte zile. Într-un an solar de trei sute şaizeci şi cinci de zile sunt treisprezece luni lunare sau lunaţii şi cincizeci şi două de săptămâni sau faze lunare.

Zilele săptămânii poartă numele aştrilor vizibili cu ochiul liber de pe Pământ: Luna, Marte, Mercur, Jupiter, Venus şi Saturn.

Local, săptămânile dedicate unor năprasnice reprezentări mitice (Caii lui Sântoader, Filipii, Rusaliile) aveau opt zile, iar cei mai importanţi colaci rituali, sacrificaţi la Măcinici, redau cifra opt. Multă vreme romanii nu au cunoscut săptămâna de şapte zile. Ei aveau un ciclu deopt zile numit nundinae, iar zilele erau notate cu litere de la A la H. Orice sfârşit de perioadă calendaristică (zi, săptămână, lună, anotimp, an) avea un caracter nefast.

Ritualul sfârşitului şi începutului de săptămână cuprindea trei zile: sâmbăta, al cărei caracter nefast era evidenţiat de cele trei ceasuri rele; duminica, zi care celebra victoria binelui asupra forţelor malefice acumulate în săptămâna anterioară; lunea, care marca începutul săptămânii sub auspiciile cele mai favorabile activităţilor umane.

Timpul săptămânal născut duminica se împlineşte joia, după care îmbătrâneşte, condiţie obligatorie pentru renaşterea lui săptămânală.

Odată cu răspândirea creştinismului, prima zi a săptămânii, duminica romană, a devenit ziua Domnului, realitate păstrată de întreaga cronologie medievală. Cel care a fixat duminica început de săptămână a fost Constantin cel Mare, în anul 321 d. H.

La români şi la celelalte popoare sud-europene săptămâna începea, ca şi astăzi, în ziua de luni. (Ion Ghinoiu, „Calendarul ţăranului român. Zile şi mituri.”)