Prima unitate de măsură a timpului oferită de cosmos pământeanului a fost ziua solară, împărţită în zi-lumină şi noapte. Aprecierea scurgerii timpului diurn, fără ajutorul ceasornicului, se făcea după poziţia Soarelui pe bolta cerească: dimineaţă, faptul zilei, la ziuă, dis-de-dimineaţă pentru răsăritul soarelui sau imediat după răsăritul soarelui; prânzul mic, prânzişor pentru momentul când soarele se afla la a treia parte din urcuş; prânz, prânzul mare, improor, împroor şi năproor când Soarele a străbătut jumătate din urcuş, pe la ora nouă sau zece; sub amiază reprezintă aproximativ ora 11; în amiază, nămiază, prânz la cruce, în răscrucile Cerului pentru momentul când Soarele îşi isprăveşte urcuşul; chindie, cina mică, la toacă, la asfinţit şi soare-apune.
În unele zone etnografice ziua se împărţea în trei (dimineaţă, amiază şi seară) sau patru părţi (dimineaţa, amiază, după-amiază şi seară). Noaptea era divizată şi ea în trei (seara, miezul nopţii şi dimineaţa) sau patru părţi (seara, miezul nopţii, cântatul cocoşilor şi dimineaţa).
Asemănător celorlalte unităţi de măsurat timpul, în imaginarul popular ziua solară este antropomorfizată: „Zilele au fost la început oameni care mergeau pe pământ. Amu nu mai umblă că sunt oamenii păcătoşi”. Ele se împărţeau în bărbaţi (lunea, marţea şi joia) şi femei (miercurea, vinerea, sâmbăta şi duminica).
Adesea, zilele au devenit reprezentări mitice (Sfânta Vineri, Sfânta Duminică) sau au primit câte un sfânt-patron – Sântilie sau Sântion pentru marţi, Maica Precista pentru miercuri, Sfântul Nicolae pentru joi, Sfântul Lazăr pentru sâmbătă. (Elena Niculiţă-Voronca).
