Nicolae Breban este unul dintre cei șapte nominalizați (alături de Gabriela Adameşteanu, Radu Cosaşu, Dan Stanca, Dumitru Ţepeneag, Eugen Uricaru, Varujan Vosganian) la Premiul național pentru proză „Ion Creangă, Opera omnia”. Momentul decernării va avea loc pe 1 mai la Humulești. În cele ce urmează, vă propunem prezentarea sa.
Nicolae Breban la dezbaterile despre Creangă
NICOLAE BREBAN
Prozator și eseist român, s-a născut la 1 februarie 1934, la Bia Mare. Este fiul Constanței (n. Böhmler) și al lui Vasile Breban, preot. Face școala la Lugoj, unde tatăl său funcționa în cadrul Episcopiei Gerco-Catolice, apoi, după desființarea acesteia, odată cu interzicerea cultului greco-catolic în 1948, devenit mirean, trăia din veniturile de proprietar al unor mici unități productive (moară, presă de ulei). Exmatriculat din liceu în 1951, ultimul an de studiu, din cauza originii sociale “nesănătoase” – fiu de “exploatator” – , Nicolae Breban își termină studiile în formula “fără frecvență”, la Oradea, unde lucrează ca funcționar. După bacalaureat (1952), se stabilește la București unde vrea să se înscrie la Universitate, dar nu este admis, tot din cauza originii “nesănătoase”. Urmează cursuri de calificare, devenind strungar la Uzinele “23 August”, ulterior și conducător auto profesionist. Reușește să fie admis, în 1953, la Facultatea de Filosofie, “măsluind actele”, cum precizează el însuși în “Confesiuni violente” (1994), dar subterfugiul fiind descoperit, e exmatriculat. Repetă tentativa în anul următor, însă bolnav, abandonează. Lucrează un timp la garajul Ministerului Finanțelor (1955-1956). În 1956-1957 este student la Cluj (la Filologie, limba și literatura germană), dar întrerupe din nou și definitiv studiile. Duce o existență socialmente “marginală” față de structurile organizate ale vieții literare “oficiale” și se dedică unor vaste lecturi de opere fundamentale (din marea proză universală, din filosofia germană). Frecventează cercurile unor tineri scriitori în curs de afirmare (Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Cezar Baltag, Florin Mugur, Grigore Hagiu), cadru al unor fertile dezbateri neoficiale despre înnoirea creației literare.
Debutează cu proză scurtă în “Gazeta literară” (1961). Primul său roman, “Francisca”, îi apare în 1965. “Animale bolnave” (1968) îi aduce consacrarea definitivă, aprecierea cvasiunanimă. E ales membru al Biroului Uniunii Scriitorilor și devine membru supleant al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, în calitate de “scriitor reprezentativ”, într-un moment de “deschidere” a oficialităților comuniste.
Nicolae Breban în curtea casei lui Creangă (2017)
Din toamna anului 1968, e redactor-șef adjunct, iar din 1970 redactor-șef la “România literară”. Realizează, semnând scenariul și regia, pelicula de lungmetraj “Printre colinele verzi”, adaptare cinematografică a romanului “Animale bolnave”. Filmul e inclus în selecția oficială a Festivalului de la Cannes în 1971. Însoțește filmul la festival, apoi călătorește în Italia, iar în iulie 1971, aflându-se la Paris și aflând de măsurile de înăsprire a controlului ideologic introduse în țară (“Tezele” din iulie 1971), își prezintă, în semn de protest, demisia de la conducerea “României literare” și acordă interviuri presei occidentale, în care critică politica regimului Ceaușescu. Când se întoarce (în aprilie 1972) în România, află că fusese exclus din din Biroul Uniunii Scriitorilor și din partid și va fi marginalizat de autorități. Nu va mai ocupa nici un fel de funcții oficiale și se va dedica cu totul scrisului. Romanele continuă să-i apară, dar e șicanat de autorități din cauza încercărilor de a-și publica unele scrieri în străinătate.
“Bunavestie” (1977) apare cu mari dificultăți și stârnește controverse din rațiuni extraliterare.
Între timp Nicolae Breban dobândise și cetățenia vest-germană și va face mai multe călătorii în străinătate, locuind perioade lungi la Paris, dar fără a “părăsi defintiv” – juridic vorbind – vreodată România. Condiția lui este, totuși, cea a unui semiexilat.
Sprijină poziția lui Paul Goma, în 1977, dar sieși își refuză cariera de opozant politic, dorind să-și impună scrierile atenției internaționale pentru valoarea lor estetică, și nu pentru rațiuni de conjunctură politică.
I-au fost publicate în Franța, în traducere, la editura Flammarion, “În absența stăpânilor” (“En l’absence des maîtres”, 1983), “Bunavestire” (“L’Annonciation”, 1985) și “Don Juan” (1991). După 1989, e foarte prezent în publicistica și dezbaterile de idei din țară. Din aprilie 1990, e director al săptămânalului “Contemporanul – Ideea europeană”, serie nouă a “Contemporanului”; titlul și concepția revistei i se datorează.
Publică din nou romane, dar și cărți de eseuri și publicistică, versuri, teatru. Este, între altele, animatorul unor Colocvii ale romanului românesc (1999, 2000). În 1997, Academia Română îl primește în rândurile sale, în calitate de membru corespondent. În 2001 e ales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România. A fost laureat, de-a lungul anilor, cu Premiul “Ion Creangă” al Academiei Române (1965), Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1968, 1977, 1995), Premiul Asociației Scriitorilor din București (1994).
Nicolae Breban se impune, de la primele romane, ca unul dintre cei mai importanți prozatori ai epocii, unul dintre principalii novatori ai prozei românești de ficțiune. Cultivă o formulă estetică și o ideologie literară (aplicată) de o profundă originalitate. Cărțile lui, inegale valoric, dar fără excepție remarcabile, au suscitat uneori contestări sau supraevaluări, deopotrivă nejustificate, sau au fost cvasiignorate din rațiuni în afara literaturii.
Breban e, în primul rând, în felul lui foarte personal și nonconformist, un scriitor angajat, hotărât să transmită, prin artă, ceea ce s-ar putea numi un “mesaj umanist”. E vorba de un umanism la fel de personal – și de “nou”, la noi – ca și modalitățile în care scriitorul mânuiește tehnicile narative, un umanism diferit de orice optimism programatic sau triumfalist complezent.
(Nicolae Bârna, “Academia Română – DICȚIONARUL GENERAL AL LITERATURII ROMÂNE”, volumul I (literela A, B), Editura Univers Enciclopedic, București, 2004.)
