În anul 1998, la doar trei ani de la înființare, Editura “Nona” ieșea în fața publicului cititor cu o carte aparte – “Lumea satului – Târpeștii de altădată”. Lucrarea lui Nicoale Popa, meșterul popular cunoscut nu numai în Neamț sau în țară, ci în lumea largă, este o monografie în versuri a satului său drag, Târpești.

Pentru a detalia, ne folosim de cuvântul introductiv al cărții semnat de profesorul Theodor Damian.

“Nicolae Popa este un om al plaiului, al locului, el este la locul lui şi la propriu şi la figurat, pentru că numai atunci când ai conştiinţa apartenenţei la loc îi poţi sesiza dimensiunea lui mistică, mitică, sacră, îi poţi înţelege valoarea, şi in consecinţă descifra şi valorifica zestrea.

Cântăreţ bisericesc de o viaţă, colecţionar pasionat şi consecvent de obiecte folclorice, creator de artă populară de valoare recunoscută deja de multă vreme atât pe plan naţional cât şi internaţional, talentat organizator şi restaurator de artă populară, N.Popa se arată a fi şi culegător de creaţie folclorică orală, şi aceasta cu atât mai mult cu cât, îndrăgostit de valorile tradiţionale ale culturii şi spiritualităţii neamului nostru, le vede pe cale de dispariţie.

Artistul popular din Târpeştii Neamţului revine în librării cu un nou volum de versuri, similar celui publicat anterior (Cartea vieţii mele,Editura «Timpul»,Iaşi, 1996,240 pp.), de data asta însă pe o tematică diferită. Dacă primul, aşa cum o indică şi titlul de mai sus, era o autobiografie versificată, cel de acum este un fel de monografie (tot versificată) a satului Târpeşti, mai precis o prezentare a numeroase şi diverse obiceiuri legate de momente semnificative din viaţa obştei, cum ar fi şezători şi clăci, baluri şi jocuri populare din zile de rând şi sărbători, plecarea recruţilor în armată, logodnă, nuntă înmormântare.

Important este faptul că Nicolae Popa, aşa cum însuşi mărturiseşte, în cartea de faţă relatează purul adevăr despre modul în care s-a desfăşurat prin veacuri viaţa omului de la sate. El nu inventează nimic. Observator atent a ceea ce se petrece în jurul său, el este un cronicar fidel al evenimentului trăit mai cu seamă în copilărie. Însă, chiar atunci când creează, în afară de versificaţia în sine, urături, zicale şi alte texte similare, o face în spiritul autentic al obiceiului timpului, lucrul acesta este evident şi din limbajul folosit în volum, limbaj neaoş, moldovenesc, de mulţi aproape uitat, de alţii deja de neînţeles. Acest limbaj însă este, de fapt, elementul fundamental de face din versificaţia autorului poezie. Iată, de pildă, cum se exprimă Nicolae Popa în capitolul intitulat «Şezători de iarnă pe la case în timp de noapte»:

«Fetele ţipau de frică
Flăcăii râdeau vârtos
Şi-aruncând apă prin casă
Strângeau buciul dârdălos.»

Chiar şi de aici se vede farmecul şi umorul ce se degajează bogat din fiecare pagină a cărţii. O altă ilustrare a acestui deosebit talent a lui N. Popa îl găsim în alt capitol numit «Clăcile de tors la case cu flăcăi şi fete mari»:

«Cum se termină cu torsul
Şi pe ghem de depănat
Toată lumea de la clacă
Trecea iute la jucat.
Că jucau atuncea moara,
Cum şi polca pe săltate,
De sărea fata ca mingea,
Scuturând-o de păcate.»

Exemple de felul acesta sunt nenumărate. Ele fac din fiecare pagină a cărţii un prilej de autentică delectare.

Prin volumul de faţă cititorul are privilegiul nu numai de a redescoperi valorile spiritualităţii şi tradiţiei noastre româneşti, dar şi de a reflecta la condiţia vieţii omului modem cu perspectivele de viitor ale acesteia. El devine părtaş, implicit, la o lecţie de istorie şi cultură românească.” (Theodor Damian în prefața volumului, “Zestrea locului”)