În panoplia de personaje mitologice din etnografia românească, alături de Dochia, babele mărţişorului, Iele (zâne rele), Sânziene/Drăgaică (zâne bune), de Dragobete, de căluşari, există şi Fata-Pădurii. O parte a credinţelor populare legate de acest personaj ne dezvăluie etnologul Ion Ghinoiu în lucrarea sa „Calendarul ţăranului român – Zile şi mituri”, Editura „Univers Enciclopedic Gold”, Bucureşti, 2019.

Fata-Pădurii, fiică a Mumei-Pădurii, este o reprezentare mitică specifică civilizaţiei lemnului. Locuieşte în fundul codrilor de unde vine adusă de vânturi şi vijelii şi ia înfăţişarea iubitei feciorilor sau a unei zâne. Călătoreşte numai pe timp de noapte şi poate lua şi chip de babă, de fiinţă jumătate fată şi jumătate peşte sau animal, de obicei iapă. Ea amăgeşte feciorii, pe care îi răpeşte, le face copii şi apoi îi lasă rătăciţi prin pădure.

Spre deosebire de Muma-Pădurii, necăjită că oamenii îi taie copiii (copacii) din pădure, Fata-Pădurii este veselă, cântă, horeşte. Ca reprezentare antropomorfă, este înaltă, poartă părul lung până la picioare şi este încălţată cu ciubote sau cizme de lemn. Umblă dezbrăcată, acoperită cu păr, sau îmbrăcată în scoarţă şi muşchi de copaci. Privită din faţă seamănă cu o femeie, din spate cu o covată (lemn scobit). Feciorul poate scăpa de dragostea ei cu ajutorul vrăjitoarelor care confecţionează un om din paie, îl îmbracă cu hainele bărbatului şi îl duce la o răscruce de drumuri. Păcălită, Fata-Pădurii frământă (iubeşte) omul de paie şi aşa îi dă pace feciorului. Se fereşte, în schimb, de bărbaţii care poartă brâu, curea, brăcinar de tei. Cel care reuşeşte să o încingă peste mijloc îi ia puterea şi poate afla de la ea mari secrete. Duşmanul ei este Omul-nopţii sau Omul-de-miază-noapte, care o prinde, o spintecă şi o pune în foc. În unele zone etnografice este confundată cu Muma-Pădurii.