În cazurile de mortalitate infantilă ridicată, numele de botez era adesea schimbat prin diferite mijloace. Cel mai obişnuit, alegerea naşului din drum, a fost identificat în mai multe zone.

Ţara Almăjului: „dacă face muierea băieţi mulţi şi mor şi face unul mai pe urmă şi-l face viu, atuncea îl înfăşuie şi-l ia o muiere şi-l scoate afară în mijlocul drumului şi-l lasă acolo şi ea se pitulă şi-l lasă singur. Şi oricine or veni, ori om, ori muiere, ori ţigan, ori lăieţi, ori domn, fie cine ar fi, îl ia în braţe şi mama sa atunci iasă şi-l cheamă înăuntru şi ăla îl scaldă şi ăla rămâne moaşă sau moşon“.

Satele din Clisura Dunării: „mie mi-o murit două fete. Pe urmă am avut un băiat. Ca să nu moară am schimbat naşul. L-o luat moaşa-n braţe dis-de-dimineaţă şi-o stat cu el în mijlocul satului şi primul ce-o trecut a fost o femeie de la moară. Şi-o ieşit şi-o rudă de-a mea care ştia că ne luăm naş din drum. Dar moaşa n-a vrut să-l ia c-a ieşit anume. S-o dus după femeie şi i-o zis să fie naş. «- Doamne, ce mi-s bucuroasă! Au, Doamne, ce mi-s bucuroasă şi mie mi-e foarte bine să fiu eu naş la copilul aista!» S-o gătat frumos şi au mers la biserică de l-au botezat”.

Ritualul alegerii naşului din drum cuprinde câteva secvenţe obligatorii: scoaterea din casă a copilului dis-de-dimineaţă, părăsirea (abandonarea) acestuia în mijlocul drumului, obligaţia primei persoane care trece pe drum să-l boteze, aducerea copilului de la biserică în casă pe uşă dacă l-au scos pe fereastră la plecare, pe fereastră dacă l-au scos pe uşă. (Ion Ghinoiu, „Calendarul ţăranului român”)