CREDINŢE POPULARE – GURILE SUFLETULUI

Limba română face distincţie între adăposturile sufletului situate deasupra pământului în care se intră şi se iese pe poartă, pe uşă (locuinţă, biserică, cetate medievală) şi adăposturile din pântecele Pământului şi al vieţuitoarelor în care se intră şi se iese pe gură (gura beciului, gura peşterii, gura metroului), gârlici (intrarea bordeiului), gaură (gaura şarpelui, şoarecelui). Adesea, acestea sunt zăvorâte de buze ori buric. Spre deosebire de Raiul din înaltul Cerului, în care se intră pe o poartă păzită de Sfântul Petre, în Raiul precreştin din unele variante ale Mioriţei se intră pe o gură: „Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de Rai,/ Iată vin în cale,/ Se cobor la vale/ Trei turme de miei/ Cu trei ciobănei”.

Intrările şi ieşirile din pântecele uman şi teluric au, precum recipientul din lut (oala), guri sau găuri mărginite de buze, buric. Expresiile populare „cu sufletul pe buze”, când doreşti cu ardoare să faci o mărturisire, sau „cu sufletul la gură”, când eşti extenuat, aproape să-ţi dai sufletul, sunt frecvente în vorbirea curentă.

Definiţia etnologică a sărutului, întâlnire afectivă a două suflete ieşite în întâmpinare până în gură, depăşirea buzelor însemnând moarte, solicită redeschiderea voluminoaselor dosare psihanalitice. (Ion Ghinoiu)