Postexistenţa este viaţa după moarte a sufletului în lumea de dincolo. Expresia populară a sosi vremea pentru ceva este ceea ce trebuie să se întâmple cu necesitate într-un anumit moment, inclusiv moartea. Tacit, oamenii se împacă cu ideea de muritor şi se supun la moara de măcinat timpul.

Paradoxul face ca în natură moartea să fie generatoare de viaţă. În cazul în care ceea ce este viu pe Terra ar deveni nemuritor şi s-ar menţine tendinţa nelimitată de înmulţire a vieţuitoarelor, Planeta s-ar transforma, după consumarea rapidă a resurselor generate de moartea vieţuitoarelor, în pustiu. Din fericire, lumea de dincolo este primitoare şi infinit de încăpătoare. Sunt nefireşti numai evenimente care vin înainte sau după timpul sorocit: moartea tinerilor necăsătoriţi, nenuntiţi sau nelumiţi, depăşirea vârstei optime la căsătoria fetelor bătrâne sau stătute, a feciorilor bătrâni sau tomnatici.

Pentru refacerea echilibrului şi repararea erorilor sociale sau naturale oamenii au recurs la rit şi mit, răspunzând la nefiresc prin nefiresc. Un individ poate decide între a se căsători sau nu, a avea sau nu copii, dar niciodată între a muri sau a nu muri vreodată.

Fireşte, trecerea din stăpânirea legilor vieţii sub stăpânirea legilor morţii a înspăimântat oamenii tuturor timpurilor. Pentru propria lor linişte, ei au găsit o explicaţie optimistă: moartea nu este o dispariţie definitivă, ci o plecare în postexistenţă. În satul românesc se credea că omul la moarte îşi schimbă, precum fata după căsătorie, numai adăpostul şi domiciliul. (Ion Ghinoiu, „Calendarul ţăranului român”)