O datină foarte răspândită pe vremuri presupunea începerea unui post mai special, aproape negru, post ce dura aproximativ două săptămâni, adică de la Sântion de toamnă (29 august) până la Ziua Crucii (14 septembrie); de aceea, prin popor se spunea despre acest post că ţine „de la cruce până la cruce”. De ce era mai special? Deoarece acum, potrivit concepţiei arhaice, se putea mântui „sufletul de cele mai grele păcate făcute în viaţă, precum furturi sau ucideri, omoruri, aprinderi sau, ceea ce des se întâmplă la femei, omorârea pruncilor micuţi noaptea, în somn, fără ştire şi voie, lepădarea pruncilor fără vreme”.

Interesant e că postul acesta putea fi ţinut şi pentru alţii, de regulă rude apropiate. Conform tradiţiei, aceste două săptămâni de post, neconsemnate în calendarul creştin, îi puteau uşura mai ales pe părinţi de „blestemăţiile şi vorbele urâte şi grele vorbite în ceasuri necurate, în mânie şi furie contra copiilor”.

Celor tentaţi de ţinerea postului „de la cruce până la cruce” le amintim că în fiecare zi se putea mânca numai o turtă de grâu sau de mălai pe care trebuia să o coacă postitorul. La păcate mai uşoare erau permise şi poamele;. Se dormea direct pe pământ şi, dacă se putea, fără aşternut. Postul se termina printr-o pomană dusă la biserică. (etnolog Marcel Lutic)