Aluatul, materie sacră din care femeia prepară pâinea şi colacul, este, precum lutul, un arhetip al genezei. Ciclul vegetal al grâului, deschis de sămânţa semănată şi închis de sămânţa recoltată (seceratul), a fost asemuit cu naşterea, căsătoria şi moartea omului. Conform gândirii magice, spiritul grâului locuieşte în corpul plantei-mamă până când aceasta face sămânţă, după care se usucă şi moare. Spiritul grâului retras din plantă moartă în sămânţă devine, prin noile cicluri vegetale, nemuritor.

În procesul transformării grâului în pâine, piua, râşniţa, moara sunt altare de sacrificiu, între tehnica confecţionării oalei din lut şi prepararea pâinii şi colacului din aluat sunt paralelisme tehnologice şi spirituale evidente: eliberarea spiritului grâului din sămânţă şi a spiritului Pământului din trupul Pământului prin tăiere, zdrobire, pisare, râşnire, măcinare; adăugarea apei pentru obţinerea lutului şi aluatului; frământarea şi dospirea materiei în prefacere, lutul şi aluatul; modelarea chipurilor, forme de oale şi colaci care poartă numele unor reprezentări mitice (arhangheli, crăciunei, mucenici, bradoşi); însufleţirea lor prin ardere sau coacere în cuptor sau sub ţest.

Scoase din cuptor, pâinea (colacul) şi oala sunt animate, au viaţă şi, ca urmare, pot substitui divinitatea şi omul în numeroase obiceiuri şi practici magice. În vremurile biblice, Dumnezeu a modelat din lut chipul omului, aşa cum omul neolitic modelase din lut şi aluat chipurile divine. Dumnezeu şi-a însufleţit creaţia (omul), suflând viaţă asupra ei, femeia neolitică şi-a animat divinitatea din lut (figurinele, vasele) şi din aluat (pâinea, colacii), arzându-le în cuptor.