Conform lui Ion Ghinoiu, reputat etnolog şi folclorist contemporan, de-a lungul întregului Ev Mediu, Căluşul a fost o marcă identitară a românilor de la nord şi sud de Dunăre. La nord de arealul compact al obiceiului căluşăresc au fost atestate câteva urme la rutenii din Galiţia şi, de aici, elemente din ce în ce mai rare şi mai şterse spre vestul Europei. Surprinzător, o variantă asemănătoare cu modelul Căluşului carpato-dunărean a fost atestată la extremitatea vestică a continentului. Astfel, etnologul Romulus Vuia era de părere că „la englezi, Căluşul Hobbyhorse apare şi în societatea unor dansatori care purtau clopoţei la picioare şi se numeau Morris-dancers. Ei umblau la Paşti, la întâi mai, la Înălţarea Domnului, Rusalii şi chiar la ospeţe. În epoca lui Shakespeare se produceau şi în teatru, după terminarea piesei, spre a împrăştia impresia deprimantă exprimată de tragedii asupra publicului”.

Rămâne de cercetat cum a ajuns Căluşul carpato-dunărean la englezi şi scoţieni. Prin celţii care au convieţuit o perioadă de timp cu dacii sau prin intermediul legionarilor romani? “Se va mai găsi oare cineva să declare, pornind de la această atestare a ceremonialului Căluşului la Londra, că «De la Londra ne tragem!» sau «Noi suntem urmaşii Londrei», aşa cum cronicarul moldovean şi apoi Şcoala Ardeleană ne-au spus că «Noi suntem urmaşii Romei» şi că «De la Râm ne tragem»?”, se întreabă Ion Ghinoiu în lucrarea „Calendarul ţăranului român. Zile şi mituri” (Editura „Univers Enciclopedic Gold”, Bucureşti, 2019).