Vâlva este o zeiţă telurică cARe însumează atribuţiile mai multor reprezentări mitice feminine. În unele tradiţii, aceasta este asimilată de Varvara, patroana minerilor, celebrată pe 4 decembrie. Ca duh al Pământului, este prezentă în tot şi în toate: în mine (Vâlva-Băilor), în păduri şi în arbori (Vâlva-Pădurii), pe ape (Vâlva-Apelor), pe holde (Vâlva-Bucatelor). Dacă păzeşte comorile, se numeşte Vâlva-Comorilor, dacă patronează zilele săptămânii, se numeşte Vâlva-Zilelor, sinonimă cu Sf. Duminică sau Sf. Vineri. Are înfăţişare antropomorfa: femeie frumoasă cu furca în brâu, de om bătrân cu luleaua în gură, de babă, pitic, copil.

În ipostază zoomorfă are chip de mâţă, iepure, berbec, miel, de pasăre găină, vrabie, de şarpe, balaur. Vâlva îşi face cunoscută prezenţa prin semnale vizuale sau auditive: cântă, tropăie, vorbeşte, bate cu ciocanul piatra în care se găseşte aurul.

În ţinutul Munţilor Apuseni, Vâlva fereşte oamenii de trăsnete, de grindină şi vânturi puternice, aduce norii cu ploaie, indică băieşilor unde vor găsi aur în mină. Călătoreşte zburând, precum Muma-Pădurii şi alte reprezentări mitice, dar poate fi văzută mergând şi pe pământ, pe jos sau călare pe cal.

Vâlvele pot fi bune sau rele: unele ajută, altele pedepsesc oamenii; primele sunt îmbrăcate în alb, secundele, în negru (Ion Ghinoiu)