Viaţa copilului grav bolnav se credea că poate fi salvată, printre altele, şi prin vinderea lui simbolică unei mame căreia i-au trăit toţi copiii: „şi l-am vândut sorii mele când l-or adus de la biserică. Eu eram în casă. Moaşa şi sora mea, afară. Moaşa mi-o dat copilul pe fereastră. Eu l-am dat pe fereastră sorii mele: «- Îţi vând copilul ăsta, Ion! – Îl cumpăr!», zise ea, şi mi-o dat câţiva bani pe care i-am pus după hornul casei. Apoi totdeauna băiatul i-o spus sorii mele mamă şi mie Soi. Tot aşa, la Almăj, la una i-au murit toţi copiii şi-o dat să ia naş din drum. A trecut un lăieţ [ţigan corturar] şi aşa or făcut: l-or dus la bărbieriu şi l-o ras. L-o făcut naş şi copilul trăieşte. Nu s-o întâmplat să-şi ia cineva naş de pe drum şi să moară!”

Alteori, copilul bolnav se introducea de trei ori pe gura cămăşii şi se scotea pe la poale (moarte şi naştere simbolică). În cazul îngropării terapeutice, copilul bolnav era introdus pe o gaură săpată în pământ şi scos sănătos la viaţă, printr-un mic tunel, pe o altă gaură.

Indiferent de soluţia adoptată, principiul era acelaşi: moartea simbolică a copilului bolnav prin intrarea sufletului pe o gură şi renaşterea celui sănătos prin ieşirea lui pe altă gură. Cu acest prilej se abandona numele copilului mort simbolic şi i se acorda un nume de fiară, de obicei Lupu sau Ursu, de care să se sperie boala şi moartea. Frecvenţa în antroponomastica românească a numelor de Lupu şi Ursu confirmă extensiunea acestei practici magice. (Ion Ghinoiu, „Calendarul ţăranului român”)