Orice sfârşit al unei perioade de timp (zi, săptămână, lună, anotimp, an) are, în Calendarul popular, un caracter mai puţin fast pentru om; el este timpul îmbătrânit care trebuie să moară pentru a renaşte. Trăsătura aceasta este mai greu de sesizat la unităţile mici de timp, ziua şi săptămâna, şi mai uşor la unităţile de timp superioare, cum ar fi anotimpul şi anul.

Totuşi, ritualul sfârşitului şi începutului de săptămână se supune şi el regulii generale: sâmbăta, al cărei caracter nefast este amintit de zicala „celor trei ceasuri rele” pe care le poartă, duminica, zi care celebra victoria asupra forţelor răului acumulate însăptămâna anterioară, şi lunea care marca începutul săptămânii sub cele mai bune auspicii pentru activitatea umană. Treptat, timpul săptămânal se împlinea, joia fiind puterea sau mijlocul săptămânii, după care se degrada, condiţie obligatorie pentru înnoirea acestuia (Ion Ghinoiu)