Existenţa sau viaţa de aici este jalonată de două hotare biologice majore: naşterea şi moartea omului. La venirea din altă lume, din preexistenţă, nou-născutul este un străin lipsit aici de identitate. Prin eforturi proprii şi ajutat de diferite personaje şi instituţii el se integrează treptat în existenţă. După aşezarea pruncului pe pământ imediat după naştere urmau, rând pe rând, alte rituri de integrare: în familie şi spiţa de neam (recunoaşterea paternă a copilului, obicei numit, în Moldova, plata cujbei); în comunitatea de credinţă (botezul, închinarea copilului la icoane, scalda rituală după botez, cumetria); în grupa de sex (tăiatul moţului la băieţi, ruperea turtei la fete); în grupele de vârstă şi de afinitate sufletească (însurăţitul şi înfârtăţitul, prinsul verilor şi verişoarelor, mătcuţatul fetelor, frăţia de cruce a băieţilor); în instituţiile premaritale (ceata feciorilor, şezătoarea fetelor, hora satului); în grupul însurăţeilor (peţitul, logodna, nunta); în grupul gospodarilor şi apoi al bătrânilor. Mediatorii integrărilor parcurse de la venirea nou-născutului din preexistenţă şi până la plecarcea în postexistenţă sunt moşii, naşii, părinţii şi preotul, iar dintre instituţiile implicate: familia, neamul, obştea, cetele de fete şi feciori, biserica. (Ion Ghinoiu)