Clopotul din aramă este o personificare a cărei limbă metalică imită glasul divinităţii, mângâie şi cheamă credincioşii la închinăciune, alungă şi îndepărtează duhurile malefice ale naturii. Spre deosebire de toaca de lemn, simbol al civilizaţiei neolitice a lemnului, clopotul este emblema divinităţilor solare indo-europene (epoca bronzului, epoca fierului) şi creştine. Cu glasul clopoţeilor legaţi la brâu, la picior sau de coarne măştile de Crăciun şi Anul Nou (Capra, Brezaia, Turca) şi căluşarii la Rusalii alungă şi purifică spaţiul. Crescătorii de animale legau vitelor tălăngi, clopote sau clopoţei la gât pentru a le feri de vrăjitoarele care le furau mana laptelui pe timp de noapte.

Precum toaca de lemn, clopotul a fost preluat de Biserica creştină de la societăţile precreştine. Ţăranii continuă să anunţe prin bătaia clopotului moartea oamenilor, să cheme ploaia pe timp de secetă, să alunge furtunile şi norii ameninţători de grindină. Glasul lui, diferit pentru mesajul pe care-1 transmite, este ascultat şi înţeles de întreaga suflare a satului. Pentru a nu se confunda anunţul unei morţi cu cel al unei sărbători, clopotul pentru mort se trage de aţă, o tehnică specială prin care se obţine un sunet specific momentului. În satele unde biserica are mai multe clopote, exista posibilitatea anunţării vârstei aproximative a mortului: „Dacă cel care a murit a fost un om bătrân sau unul în floarea vârstei, atunci se trag toate clopotele, câte se află în biserică; dacă a fost un copil, se trage numai clopotul cel mic.” (Simion Florea Marian)