CREDINŢE ŞI PRACTICI POPULARE – PLANTE VINDECĂTOARE DE BEŢIE

Pentru a preîntâmpina dispariţia unor specii de plante şi animale, cei vechi nu dădeau legi să fie ocrotire sau să le declare monumente ale naturii ca astăzi. Pentru ei puterea credinţei era mai puternică şi mai eficientă ca puterea legii. Un exemplu este garofiţa de munte, floare foarte frumoasă care creşte prin poienile şi livezile înalte. Femeile cunoscătoare ale farmacopeii şi cosmeticii populare o considerau plantă aducătoare de urât. Se credea că era suficient s-o rupi şi s-o porţi cu tine pentru a te urî lumea. La fel, zeci şi sute de alte plante se puteau rupe şi folosi în alimentaţie, în medicina şi cosmetica populară, la vopsitul ţesăturilor, ca fibre vegetale pentru confecţionarea îmbrăcămintei, pentru construirea adăpostului.

Căldăruşa, cea cu flori albastre sau de alte culori, creşte spontan sau este cultivată de om prin grădini pentru a fi folosită în industria casnică, la vopsitul textilelor în albastru, şi în medicina populară, împotriva alcoolismului. Floarea de căldăruşa, amestecată cu o altă plantă, strigoaia, se fierbea în rachiu de drojdie şi se bea contra beţiei.

Călinul, arbust care creşte prin păduri şi tufişuri umede, face fructe globuloase, de culoare roşu aprins, acrişoare şi răcoritoare la gust. Fructele se folosesc la vopsitul textilelor în roşu şi, în medicina populară, ca leac pentru tămăduirea unor boli. Legenda spune că acest arbust ar fi răsărit şi crescut din sângele lui Tata Noe care, lucrând la corabie, s-ar fi tăiat la un deget. Din sângele scurs pe pământ ar fi crescut călinul cu fructele lui roşii. Numele plantei apare frecvent şi textele folclorice, inclusiv în strigături: „Haideţi fete la căline,/ Că la joc nu vă ia nime!/ Sunteţi mute ca iarba/ Şi bătrâne ca mama!”.