Pregătirea şi desfăşurarea unei nunţi tradiţionale solicita timp şi pregătire psihică adecvată, aşa cum spune o zicală populară: „Când e vremea de însurat,/ Nu ai vreme de lucrat,/ Că mergând ca să lucrezi/ Din inimă mereu oftezi!”

Ciclurile de reproducţie ale plantelor şi animalelor au generat, împreună cu regulile impuse de Biserică, două importante sezoane de nunţi: toamna, până la Lăsatul Secului de Crăciun, în satele predominant agrare, şi iarna, între Bobotează şi Lăsatul Secului de Paşte, în satele pastorale. Vârfuri secundare ale nupţialităţii, determinate de nedeile ţinute la Drăgaică (24 iunie) şi la Sântilie (20 iulie), puteau apărea şi vara. Căsătoria şi relaţiile conjugale erau interzise de Biserică în zilele de post ale săptămânii, în posturile de peste an şi, din motive lesne de înţeles, în perioada ospeţelor cu mâncare şi băutură din belşug (între Crăciun şi Bobotează, în Săptămâna Luminată).

Zilele săptămânii favorabile căsătoriei (peţit, logodit, încredinţare, cununie) sunt duminica şi joia. Ca personificare mitică, miercurea era o femeie văduvă şi stingheră, nefastă pentru vreo acţiune matrimonială, iar sâmbăta şi marţea au fiecare câte trei „ceasuri rele”. Interdicţiile erau întărite prin diferite zicale: „Toate pe dos şi nunta marţea”; „După ce că nu sunt tineri, se logodiră vineri!”

Până în secolul al XIX-lea, joia era considerată o zi de sărbătoare. În Maramureş şi Bucovina joia era slobodă pentru nunţi şi, în general, pentru dragoste. De altfel, în unele sate maramureşene se fac şi astăzi nunţile joia, nu duminica. Sunt suficiente argumente etnografice care sprijină ipoteza că joia a fost dedicată cultului domestic şi odihnei. Această funcţie a zilei a fost preluată, sub influenţa creştinismlui, de dumincă. (Ion Ghinoiu)