În fiecare an, în perioada 10-19 iunie, mai ales în Moldova, erau ţinute o seamă de sărbători pentru împârguirea (datul în pârg) şi coacerea grâului şi orzului. Astfel, pe 10 iunie poporul îl serba pe Timotei, pe 11 iunie pe Vartolomei, pe 12 iunie pe Onufrie, pe 13 iunie pe Elisei, iar, uneori, pe 19 iunie pe Iuda.

În timp, aceşti sfinţi au ajuns să fie numiţi „mărunţi”, explicaţia ţinând de reformarea calendarului, prin trecerea la stilul nou în anul 1924. În aceste condiţii, importanţa sfinţilor amintiţi a scăzut foarte mult, vremea efectivă a coacerii grâului deplasându-se brusc cu circa două săptămâni mai târziu. Sute de ani „sarcina” principală a acestor sfinţi era aceea de a „băga” bob spicului de grâu şi orz şi de a fertiliza holdele semănate. Bineînţeles, zilele consacrate „sfinţilor mărunţi” trebuiau cinstite prin nelucrare, altfel grâul nu se mai cocea. Oamenii ştiau că dacă îndrăznesc să lucreze îi aşteaptă hale, adică furtuni mari însoţite de piatră, la secerat văzând că grâul are spicul sec. Cei care nu voiau ca viermii să le strice curechiul aveau grijă să păzească mai ales ziua Sfântului Onufrie.

Aceste cinci zile erau pentru românii de altădată sărbători importante, comunităţile arhaice româneşti socotindu-le „barometrele” care anunţau în special coacerea grâului şi a orzului. O dată cu rămânerea în urmă a calendarului iulian (stilul vechi) faţă de timpul astronomic exact, aceste sărbători au devenit zile aproape obişnuite, sfinţii care le patronau începând să fie socotiţi… mărunţi.

Sursă de documentare: Marcel Lutic, „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată.”, Editura Fundaţiei Academice AXIS, Iaşi, 2006.