Pe 12 iunie se ţinea pe vremuri ziua unuia din cei cinci „sfinţi mărunţi” despre care am amintit într-un material anterior, anume Onufrie. Oamenii considerau că serbând această zi va fi „belşug în câmp”, la Sfântul Onufrie încheindu-se practic primăvara. Se spune că Soarele dă înapoi, cu foarte puţin, începând mersul său spre iarnă. În comunităţile tradiţionale româneşti, semănă­turile trebuiau neapărat puse în pământ cu o săptămână înaintea Sfântului Onufrie, în săptămâna dinaintea acestei sărbători putându-se semăna numai hrişcă. Prin satele Moldovei se credea că o ploaie pe 12 iunie însemna dispa­riţia şoarecilor pentru tot restul anului, tocmai de aceea ziua Sfântului Onufrie mai era numită şi Sărbătoarea sau Nunta Şoarecilor. E timpul în care şoarecele cel mare le zicea celorlalţi şoareci: „Dragii mei, nuntaşii mei,/Cătaţi şi vă ospătaţi/Şi de bortă cătaţi./Că nunul cel mare,/Rea cătătură are”.

Nunul cel mare, adică motanul, ar fi fost creat special de Dumnezeu pentru a salva corabia lui Noe ameninţată de mulţimea de şoareci care începuseră să roadă până şi lemnul corăbiei.

Potrivit mentalităţii arhaice, şoarecele nu putea fi decât opera Dracului, românii crezând că e făcut din balele lui Scaraoţchi. S-a spus chiar că şoarecele e curat dracul, „că el ce pozne îţi face, numai dracul ţ-o mai face”.

Gospodarii ale căror pisici nu reuşeau să le vină de hac hrăpăreţilor şoareci, recurgeau la tot felul de practici magice, astfel, se lua aţa de la un sac, se legau 99 de noduri şi se zicea. „Eu nu leg aţa, ci leg gura şoarecilor de la casa mea şi-i trimit la moară, unde este hrană de ajuns”. Alţii reuşeau să-i descânte în aşa fel încât şoarecii se adunau în cârduri şi porneau spre locul indicat de descântător.

Prin popor se mai aminteşte de răspunsul pe care un şoarece l-ar fi dat la judecată. Acuzat fiind de un om că, deşi i-a dat un sac întreg de mâncare, nesătulul şoarece a ros până şi fundul sacului, răspunsul său a fost: „Eu nu vreau să mănânc strânsura altuia, ci vreau să-mi câştig hrana cu sudoarea frunţii mele. De aceea mi-a lăsat Dumnezeu dinţişorii ăştia, ca să rod cu ei. Eu mi-am făcut meseria şi am ros sacul omului. Nu vreau mâncare de pomană şi fără trudă de la nimeni!”.

Aşadar, oamenii de altădată vedeau în şoareci încarnarea unor spirite ale strămoşilor, aceste spirite răspunzând adesea şi de rodul ogoarelor. În măsura în care erau respectate, ele asigurau acest rod.

Sursă de documentare: Marcel Lutic, „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată.”, Editura Fundaţiei Academice AXIS, Iaşi, 2006.