Poporul roman s-a dovedit a fi, de-a lungul veacurilor, un izvor nesecat de înţelepciune. Felul simplu de a trăi al românului de altădată, în comuniune strânsă cu Dumnezeu, l-a ajutat să treacă peste tot felul de greutăţi. În acelaşi timp, ţăranul, talpa ţării, a preluat şi a trecut mai departe bogăţia de tradiţii, credinţe şi mituri ale înaintaşilor.

Una dintre legendele aflate în memoria colectivă şi ajunsă la noi, cei din zilele de astăzi, este cea a blestemului aruncat de Sfântul Petru asupra unor băieşi (mineri) cam fără minte. Ne-o povesteşte, aşa cum a aflat-o la rândul său, etnologul Ion Ghinoiu:

„Demult, pe vremea când umbla Sf. Petru pe Pământ, spun bătrânii c-ar fi trecut şi pe la Roşia Montană. Ca orice călător a nimerit într-o crâşmă. Roşienii fiind tare îmbietori din fire, l-au înconjurat ca pe un străin ce era şi au vrut să-l omenească cu vinars. Sf. Petru n-o vrut să primească îmbieturile roşienilor. Atâta le-o trebuit, să fie refuzaţii de un moş. S-or luat la bătaie.

«- Cum tu nu vrei să bei cu noi, te ţii măreţ, mai măreţ ca noi? Noi te-am îmbiat din toată inima!»

Şi dă-i şi dă-i bătaie ca la hoţii de cai. După ce-o scăpat din mâna băieşilor, Sf. Petru i-o blestemat şi el cu năduf: «Voi, roşieni, să umblaţi tăt cu straiţele goale pe baie după aur şi oricât de mult găsiţi, să nu-1 puteţi ţine. Ce câştigaţi, la crâşme să daţi!“»

Se zice că sfinţii ştiu blestema tare frumos şi că se împlineşte tăt ce spun. Şi de atunci roşienii tăt beau şi îmbie pe orice străin cu băutură din uiaga lor. Blestemul îl cunosc numai bătrânii care or umblat cu străiţile tăt goale. Ăia tineri râd şi nu-i cred.”

Vocabular:

• baie: aici, mină;
• uiagă: (regionalism) vas de sticlă pentru păstrarea lichidelor, clondir.