Duminică, 1 martie, întreg ţinutul Neamţ a fost în sărbătoare. La invitaţia Centrului pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare” Neamţ, scriitori din întreaga ţară au venit la Humuleşti pentru a-l celebra, la împlinirea a 183 de ani de la naştere, pe Ion Creangă, personalitate marcantă a literaturii naţionale.
În aceeaşi idee, a omagierii Marelui Povestitor, începând din 2017, Consiliul Judeţean Neamţ şi Centrul pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare” oferă anual Premiul naţional pentru proză „Ion Creangă”, Opera omnia, unui scriitor român de certă valoare, care s-a remarcat şi impus prin operă durabile în genul narativ, sporind zestrea literaturii naţionale.
La ediţia de anul acesta, a patra, juriul desemnat să aleagă din lista de nouă nume de prozatori români a fost compus din scriitorii şi criticii literari Ioan Holban preşedinte), Mircea A. Diaconu, Theodor Codreanu, Vasile Spiridon, Antonio Patraş, Constantin Dram şi Cristian Livescu.
Nominalizaţii pentru Premiul „Ion Creangă” au fost aflaţi în urma unei anchete minuţioase făcute de organizatori în mediile literare (filiale ale Uniunii Scriitorilor şi reviste de specialitate). Ei au fost (în ordine alfabetică): Gabriela Adameşteanu, Ştefan Agopian, Petru Cimpoeşu, Radu Cosaşu, Florina Iliş, Bujor Nedelcovici, Dan Stanca, Dumitru Ţepeneag şi Varujan Vosganian.
De ziua lui Ion Creangă, la prânz, pe prispa prispa „casei amintirilor” de la Humuleşti-Târgu Neamţ, a fost făcut cunoscut laureatul ediţiei curente, în persoana prozatorului Dan Stanca.
În cadrul aceleiaşi ceremonii, premiatul din 2019, scriitorul Eugen Uricaru, a primit din partea oficialităţilor locale titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului Târgu Neamţ.
Momentul consumat la Casa memorială „Ion Creangă” din Humuleşti a fost punctul culminant al unei serii de manifestări culturale cuprinse în amplul proiect al Centrului, Premiul naţional pentru proză „Ion Creangă”, Opera omnia. Astfel, sâmbătă, 29 februarie, la Piatra-Neamţ, la sala de conferinţe a Grand Hotel „Ceahlău”, a avut loc simpozionul „Ion Creangă, în universalitate – 183 de ani de la naşterea marelui nostru clasic”, prezidat de acad. Nicolae Breban. Au participat scriitori din Bucureşti, Timişoara, Iaşi, Cluj-Napoca, Vaslui, Bacău, Galaţi, Târgu Neamţ, Bicaz, Roman şi Piatra-Neamţ. La finalul simpozionului au avut loc câteva lansări de carte. Au fost prezentate publicului – de către Lucian Vasiliu (director al Editurii „Junimea” din Iaşi), profesorul Mircea Platon şi criticul literar Cristian Livescu – cele mai noi apariţii de pe piaţa cărţii, referitoare la marele nostru clasic şi la Premiul naţional de la Piatra-Neamţ: „Viaţa altora” (Amintiri în seria Prozatori români laureaţi ai Premiului Naţional de proză „Ion Creangă”) – autor Eugen Uricaru; „Bojdeuca Ion Creangă – Din istoria primului muzeu literar din România” – autor Iulian Pruteanu Isăcescu; „Eugen Uricaru. Monografie” – autor Ion Holban; „Ion Creangă. Explorarea unui miracol” – autor Cristian Livescu. Au fost lansate şi cele mai recente numere ale revistelor „Convorbiri literare” (nr. 1 şi 2 din 2020), „Antiteze” (nr. 56-57/2020) şi „Scriptor” (nr. 3-4/2020).
Reaminitm că laureaţii primelor trei ediţii au fost reputaţii prozatori Dumitru Radu Popescu, Nicolae Breban şi Eugen Uricaru.
Alături de organizatori – Consiliul Judeţean Neamţ, Centrul pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare” şi filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România – la succesul ediţiei a patra a Premiului naţional pentru proză „Ion Creangă”, Opera omnia, au mai contribuit o serie întreagă de instituţii din judeţ: Complexul Muzeal Neamţ, Primăria şi Consiliul Local Târgu Neamţ, Societatea Scriitorilor din judeţul Neamţ, Casa Corpului Didactic Piatra-Neamţ, Fundaţia Culturală „Ion Creangă” Târgu Neamţ, Asociaţia Română pentru Cultură şi Arte „Arcade” Piatra-Neamţ, Biblioteca Judeţeană „G. T. Kirileanu” Neamţ, Inspectoratul Şcolar Judeţean şi revista „Antiteze”.
***
DAN STANCA
Prozator, eseist şi jurnalist român, s-a născut la 30 septembrie 1955, la Bucureşti. Este fiul Virginiei Stanca (n. Giugaru), medic stomatolog, şi al lui Gheorghe Stanca, ofiţer. Urmează la Bucureşti cursurile Şcolii Generale nr. 152 (1962-1970), Liceul nr. 33 (1970-1974) şi Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, secţia engleză-română (1974-1978). Repartizat ca profesor la Şcoala Generală nr. 4 din Giurgiu, în 1982 părăseşte învăţământul spre a se angaja ca muncitor necalificat pe un şantier de la periferia Capitalei. Corector la „România liberă” (1983-1988), devine redactor la „Scânteia tineretului”, secţia de politică internaţională (1988-1989), ulterior la suplimentul literar al cotidianului „Tineretul liber” (1990-1992), în intervalul 1992-1993 îndeplinind şi funcţia de redactor-şef adjunct al ziarului; concomitent, colaborează la postul de radio Europa Liberă cu comentarii politice. Din 1994 lucrează ca redactor la la secţia culturală a „României libere”. Debutează în 1986, cu proză scurtă, la „Suplimentul literar- artistic al «Scânteii tineretului»”. A mai colaborat la „Adevărul literar şi artistic”, „Apostrof”, „Convorbiri literare”, „Familia”, „Litere, arte & idei”, „Luceafărul”, „Ramuri”, „România literară”, „Tomis”, „Vatra”, „Viaţa românească”. Prima carte, romanul „Vântul sau ţipătul altuia”, îi apare în 1992.
I se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor în 1997.
Pentru eseistul din „Simbol sau vedenie” (1995) literatura înseamnă „propunerea unei religii”, „şoc transformator sau demolator”. Între literatura „prilej de virtuozitate” şi cea scrisă „prost”, dar animată de „o credinţă mistuitoare în fantasmele închipuite”, Dan Stanca o preferă pe cea de-a doua. Ceea ce afirmă despre marea poezie se poate extinde şi asupra prozei: mijloc de a „dezvălui chipul cel mai ascuns al divinităţii”şi de a pătrunde în miezul originar unde „Fiinţa se întrepătrunde cu Non-fiinţa”, opera exercită asupra cititorului, prin lectura ei repetată, un efect de „învăluire”, care îl conduce „spre o înţelegere superioară”, deoarece „învăluirea presupune participare, comuniune, consens liturgic”.
Relaţia dintre autor şi cititor este integratoare. În plină ofensivă a „gândirii slabe”, Dan Stanca reactualizează, atât în eseuri cât şi în proza de imaginaţie, tipul de creator vizionar. Considerat în raport cu generaţia sa, el este un solitar. Nu însă unul indiferent, ci definindu-se prin distanţare şi diferenţiere polemică. Încă de la romanul Vântul sau ţipătul altuia scriitorul contestă statutul şi finalitatea literaturii ca pură „aventură a limbajului”, ca „inginerie textuală”. (…)
Pe diferite planuri, modelele sale se numesc Gogol, Dostoievski şi Mihail Bulgakov, René Guénon şi Vasile Lovinescu (acestuia îi consacră în 1997 şi un eseu, Contemplatorul solitar), generaţia „Criterion”, de la care preia strategii / moduri de raportare la realitate: bunăoară, de la Emil Cioran luciditatea dureroasă cu care „scepticul de serviciu” scrutează tradiţia şi identitatea culturală a românilor, dar şi iluziile omului occidental şi ale omului în genere; de la Mircea Eliade dialectica sacrului, lectura „semnelor” şi soteriologia, propuse omului secularizat pentru a-şi depăşi paupertatea ontologică.
Cu toată încărcătura ei de disperare şi de scepticism, literatura lui Dan Stanca nu îşi refuză rostul de a provoca, de a nelinişti spiritele şi de a propune soluţii. E unul din puţinii scriitori de azi, aproape singurul, pentru care literatura nu şi-a pierdut originara misiune profetică. În consecinţă, romanele sale se structurează pe două mari planuri. într-o primă instanţă, ele materializează o capacitate de observaţie morală, socială şi politică ieşită din comun. Cu suverană luciditate şi severitate, nelăsându-se îmblânzit de nici o iluzie, ochiul prozatorului radiografiază societatea românească din epoca totalitarismului comunist şi din cea posttotalitară, dar şi lumea occidentală contemporană. Această frescă de amploare este prefigurată de primul roman şi chiar de nuvelele fantastice din Eu şi iadul (1993) şi desăvârşită de romanele Apocalips amânat (1997), Morminte străvezii (1999), Domnul clipei (2000), dar şi de altele care aruncă sonde într-un viitor previzibil, ca Pasărea orbilor (2001), imagine distopică a României virtuale din jurul anului 2030.
Scriitorul se opreşte cu predilecţie asupra strategiilor politice care au condus la decadenţa morală şi spirituală caracteristică „vârstei de fier” (strategii dictatorial-represive în totalitarism, manipulatoare în celelalte cazuri). Este o eră a degenerescenţei universale. în ipostaza ei comunistă, aceasta înseamnă suprimarea libertăţilor, accesul la putere al unor fiinţe patibulare, delaţiune şi teroare.
În ipostaza postdecembristă şi în cea occidentală, ea înseamnă dispariţie a simţului axiologic şi răsturnare diabolică a valorilor, dezeroizare şi desacralizare, uniformizare şi depersonalizare, somnul conştiinţei şi dictatura lui „Nimeni”. Iar în cazul distopiei prospective, echivalează cu existenţa în „postreligie”, „contrainiţierea”, destine „necoagulate” şi lipsite de orice „racord ontologic”, dictatură a minorităţilor şi a „corectitudinii politice” şi, nu în ultimul rând, „marea cacealma” (substantivul revine adesea), constând în inventarea „celor mai perfecţionate mijloace de comunicare, apoi date pe mâna unor fiinţe care nu au ce să comunice”.
Aceasta este faţa infernală a lumii din romanele lui S., produse ale unui „realism apocaliptic” (Dan C. Mihăilescu). Trebuie subliniat însă că autorul nu se cantonează într-o literatură a derizoriului realităţii contingente şi a „mizerabilismului”.
Romanele lui Dan Stanca introduc fantasticul spiritual, a cărui ţintă definitivă este „drumul spre spirit”, cum formulează un personaj central din Domnul clipei. Finalitatea acestui gen de fantastic reprezintă de fapt finalitatea întregului demers al romancierului, care este aceea de a oferi o soluţie de salvare.
Paralel cu genul de fantastic paradisiac şi soteriologic, şi la fel de bine reprezentat, este fantasticul dizolvant, sumbru şi terifiant. (…)
Identitatea lui Dan Stanca în literatura română actuală se manifestă, nu în ultimul rând, prin această aspiraţie către romanul total, creaţie a unui scriitor care se vrea cronicar şi conştiinţă a vremii sale.
Romanele, multe, pe care „nouăzecistul” Dan Stanca le-a scris în ultimul deceniu au ceva (important) în comun: un anume tip de adversitate, acutizată în conflict. De o parte sunt purtătorii, rari, excepţionali, de har divin; de cealaltă, restul ostil al lumii înconjurătoare. Între cele două tabere glisează totuşi, făcând naveta şi colportajul de rigoare, două-trei personaje cărora autorul le încredinţează rolul naraţiei; ele se achită bine de sarcina lor, căci epica rezultată e fluentă, alertă, de multe ori palpitantă. Aceste câteva personaje constituie, apoi, o verigă de legătură nu doar pe orizontala faptelor, a întâmplărilor şi evenimentelor, ci şi pe verticala înălţată în planul realului de către nişte profeţi iluminaţi. Cu alte cuvinte, rolul acestor personaje-tampon este şi acela de a face legătura – şi totodată distincţia – între planul realităţii cuminţi, „normale”, şi cel al extazelor mistice. (Daniel Cristea Enache, extrase din „Academia Română – DICȚIONARUL GENERAL AL LITERATURII ROMÂNE”, volumul VI (literele S, T), Editura Univers Enciclopedic, București, 2004.)
SCRIERI: „Vântul sau ţipătul altuia”, Bucureşti, 1992; „Eu şi iadul”, Bucureşti, 1993; „Simbol sau vedenie”, Bucureşti, 1995; „Aripile arhanghelului Mihail”, Bucureşti, 1996; „Apocalips amânat”, Bucureşti, 1997; „Cer iertare”, Bucureşti, 1997; „Contemplatorul solitar. Introducere în opera lui Vasile Lovinescu”, laşi, 1997; „Ultima biserică”, Bucureşti, 1997; „Muntele viu”, Iaşi, 1998; „Ritualul nopţii”, Bucureşti, 1998; „Veninul metafizic”, Iaşi, 1998; „Morminte străvezii”, Bucureşti, 1999; „Ultimul om”, Iaşi, 1999; „Domnul clipei”, Bucureşti, 2000; „Pasărea orbilor”, Bucureşti, 2001; „Drumul spre piatră”, Bucureşti, 2002; „A doua zi după moarte”, Cluj-Napoca, 2003. Ediţii: „Vasile Lovinescu, Oicoană creştină pe Columna Traiană”, Bucureşti, 1996 (în colaborare cu Roxana Cristian şi Florin Mihăescu).
