Astăzi li se zice parcări sau popasuri şi sunt foarte căutate de cei aflaţi în automobile în lungile lor peregrinări pe şosele lumii. Însă, odinioară, călătorii de pe drumurile vechi, circulate numai de care cu boi şi căruţe cu cai, aveau, din loc în loc, popasuri numite dejugători, locuri de dejugare a boilor. Acestea erau amplasate la marginea localităţilor, în locuri adăpostite de vânturi şi cu o sursă de apă în apropiere. Distanţa dintre dejugători era hotărâtă de rezistenţa animalelor de tracţiune. Seara, orice călăreţ, căruţaş sau simplu călător pedestru trebuia să facă acolo popas, să cineze şi să-şi refacă, împreună cu animalele înjugate, înhămate sau călărite, puterile pentru a doua zi. La roata căruţei sau pe crăcanele de lemn, călătorii fierbeau mămăliga, îşi pregăteau hrana, culegeau informaţii de la localnici despre starea drumurilor şi distanţele dintre sate.

Dejugătorile erau mici nuclee de viaţă social care grupau interesele cărăuşilor cu cele ale localnicilor. Acolo se făceau schimburi de produse, de idei, de elemente de civilizaţie şi cultură. Drumurile-văi şi drumurile-ape şi-au împlinit menirea de culoare de circulaţie ale civilizaţiei şi culturii mai ales în punctele lor de răscruce de întretăiere a drumurilor, la vadurile apelor curgătoare şi în zona trecătorilor carpatice. Aici, unde popasurile erau mai lungi, s-a înfiripat o viaţă comercială prosperă, dejugătorile devenind, treptat, târguri şi oraşe prospere.