Sărbătoarea Sfintei Vineri, ţinută cu mare dragoste în spaţiul românesc, provine din cultul zeiţei romane Venera (latinescul venere însemna „ziua săptămânii dedicată lui Venus”), nimeni alta decât zeiţa frumuseţii şi a dragostei din mitologia romană.

Până în veacul al XlX-lea, sărbătoarea era numită Vinerea Mare de Toamnă sau Vinerea celor 12 Vineri, aceste denumiri folosindu-se chiar dacă sărbătoarea cădea în oricare altă zi a săptămânii. Auzindu-se de minunile săvârşite de moaştele Sfintei Paraschiva, aduse de domnul Vasile Lupu la Iaşi în 1641, sărbătoarea a mai fost numită şi Sfânta Vineri de la Iaşi, extrem de rar spunându-se altădată că pe 14 octombrie este sărbătoarea Sfintei Paraschiva. În fond, nu e nimic greşit, din moment ce onomasticul grec paraskevi nu înseamnă altceva decât „a cincea zi a săptămânii”.

Sfânta sau Maica Vineri era personificarea zilei de vineri. Această zi, sub influenţa creştinismului, a devenit cea mai importantă zi a săptămânii, evident după dumi­nică.

Sub chipul sfintei se ascund două personaje dia­metral opuse: o sfântă creştină, diurnă, preponderent benefică, şi una nocturnă, cu precădere demonică (apropiată structural de Joimăriţa sau de Baba Cloanţa). Era socotită stăpână peste lumea femeilor, activităţile acestora, în special torsul, fiind riguros „controlate” de către sfântă.

Apărătoare a călătorilor, animalelor şi păsă­rilor, Sfânta Vineri dăruia, se zice, frumuseţe fetelor; apărea adesea în vis femeilor, spunându-le diverse leacuri băbeşti. Se pare că pe vremuri era cea mai importantă divinitate a femeilor, cele măritate fiind sub protecţia ei directă. Tocmai de aceea, în nici o vineri din an, inclusiv pe 14 octombrie, femeile nu aveau voie să toarcă, să spele rufe sau să prepare pâine. Despre femeile care îndrăzneau să coasă sau să toarcă pe 14 octombrie se credea că vor face negei pe mâini. Se mai spune că femeile care se încumetau la aceste activităţi prohibite erau orbite de către Sfânta Vineri sau erau lăsate văduve, sfânta fiind văduvă.

Dintre celelalte activităţi interzise amintim: spălatul pe cap (făceai viermi!), împrumutatul din casă (seca sporul casei!), petrecerile şi „amestecătura trupească”!

În schimb, erau recomandate, mai ales în Vinerea Mare, descântatul („seacă puterea bolii şi dă îndărăt”) şi dereticatul prin casă.

Îndeobşte, în Vinerea Mare se ţinea, în special de către femei, post. Uneori, se făceau şi praznice, dându-se de pomană colaci şi mere.

Prin unele locuri se alegeau turmele şi se dădeau berbecii în oi, obicei numit Nunta Oilor, fiind, uneori, şi zi de soroc pentru ciobani şi pândari.

În general, oamenii nu lucrau „fiind rău de trăsnet, de grindină, de boli de ochi şi de cap”. Mulţi oameni îşi întorceau carul cu proţapul spre fundul ogrăzii, semn că se apropia iarna, apoi plecau prin târguri pentru a-şi cumpăra îmbrăcăminte groasă. De altfel, exista credinţa că la Vinere Mare îşi cumpără cojoc şi Sfântul Soare. Dimineaţa, ciobanii urmăreau oile, sperând că se vor împrăşti semnul acesta indicând că urma o iarnă blândă.

Aşadar, în „spatele” Sfintei Paraschiva se află Sfânta Vineri din credinţele românilor, popularitatea de care bucură astăzi Sfânta Paraschiva datorându-se, în bună măsură, şi înaintaşei sale mitice. (etnolog Marcel Lutic)