Busuiocul, plantă ierboasă originară din India şi China, cu miros caracteristic şi foarte puternic, se semăna, în trecut, de fete şi femei în ziua de Sângiorz. Prin proprietăţile sale febrifuge, diuretice şi antispasmodice, busuiocul era folosit în medicina populară, în practicile cultice creştine, în obiceiurile familiale şi calendaristice.

Conform legendei, busuiocul s-ar fi născut din mormântul unei tinere fete, udat de lacrimile iubitului său, pe nume Busuioc.

Pentru a câştiga calităţi tămăduitoare şi puteri divinatorii, busuiocul dragostei trebuia semănat în dimineaţa zilei de Sf. Gheorghe şi apoi plivit, udat, cules şi păstrat după anumite reguli. Planta recoltată este înzestrată cu puteri miraculoase: ajută fetele să afle cum le va fi ursitul (tânăr sau bătrân, frumos sau urât), să fie drăgăstoase şi atrăgătoare flăcăilor ca în zicala populară: „A trage unul la altul, cum trage dragostea la busuioc“. Fără a avea o floare frumoasă, busuiocul este una dintre cele mai îndrăgite plante ale românilor. Fata care îl purta la brâu, în sân, în păr sau îl punea sub pernă în ajunul marilor sărbători calendaristice (Crăciun, Anul Nou, Bobotează, Paşte, Sângiorz) îşi visa ursitul, avea noroc în dragoste şi căsătorie, era plăcută şi atrăgătoare. Planta este nelipsită din obiceiurile de naştere, căsătorie şi înmormântare. Apare în basme (Petrea, Busuioc-Verde), în jocul care-i poartă numele, în chiuitura de joc. (Ion Ghinoiu)