În a sa carte, “Timpul sacru – Sărbătorile de altădată” (Editura Fundației Academice AXIS, Iași, 2006), etnologul ieșean Marcel Lutic ne transmite:
“Ziua de 11 aprilie era numită altădată Ziua Dinţilor, sfântul comemorat acum, Mucenicul Antipa, fiind socotit tămăduitorul durerilor de dinţi şi de măsele. În consecinţă, cei care nu-şi doreau să aibă probleme cu dinţii ţineau cu sfinţenie ziua Mucenicului Antipa, nelucrând de dimineaţă până seara.
Cum despre această zi nu există mai deloc informaţii, vom prezenta câteva credinţe şi practici tradiţionale privitoare la dinţi. Copilul care încă nu împlinise vârsta de un an nu avea voie nicidecum să se uite în oglindă; dacă o făcea, se spunea că-i vor creşte anevoie dinţii; copiii cărora le cădeau dinţii de lapte trebuiau să-i spele şi să-i arunce pe casă sau într-o gaură de şoarece, rostind în acelaşi timp cuvintele: «Cioară, cioară (sau şoarece, şoarece),/Na-ţi un dinte de os,/Dă-mi unul de oţel».
Potrivit mentalităţii arhaice, se apela la cioară sau la şoarece deoarece aceste vieţuitoare ar fi făcut «naveta» între lumea de aici şi lumea de dincolo mult mai des decât altele, din lumea cealaltă putând aduce copiilor dinţi mult mai tari.
Despre copiii cărora le ieşeau mai întâi dinţii de sus se credea că vor ajunge preoţi sau preotese, în vreme ce despre pruncii cu strungăreaţă se spunea că vor ajunge… lumeţi, adică vor fi mai aprinşi după iubit decât cei fără strungăreaţă! Tot după dinţi puteau fi recunoscuţi norocoşii şi ambiţioşii, primii având dinţii din faţă rari, în vreme ce ceilalţi aveau nişte dinţi foarte lungi.
O mare problemă altădată, ca şi acum, erau durerile de dinţi. Cum nu existau stomatologi, trebuiau cumva calmate aceste dureri. Iată câteva procedee tradiţionale. Dacă durerea îl apuca cumva noaptea şi pe cer era lună, săracul om punea mâna pe falcă spunând: «Sfântă lună, lumânarea Domnului Hristos, oare şi pe cei morţi îi dor aşa dinţii cum mă dor pe mine?». Se spune că nu după mult timp durerea trecea. Prin Bucovina, preventiv, se mânca dintr-o pâine exact din locul de unde tocmai se înfruptase un şoarece. Făcând astfel, se credea că pe omul respectiv nu-1 vor mai durea dinţii niciodată. Alţi oameni frecau cu un deget dinţii unui mort, cu acelaşi deget trebuind să-şi frece dinţii lor şi, în sfârşit, alţii obişnuiau să-şi pună lipitori pe gingiile dureroase.
Încheiem această scurtă incursiune în lumea din… gura noastră, amintind o practică a bătrânilor de altădată. Aceştia aveau obiceiul de a-şi strânge unul câte unul dinţii care, de la o vreme, le tot cădeau şi îi păstrau cu mare grijă în lăzile cu obiectele de înmormântare. Aceşti dinţi erau puşi în sicriu, în speranţa declarată că vor putea fi folosiţi şi pe cealaltă lume.
Sperând că semnificaţiile zilei de 11 aprilie vor trezi ecou măcar în rândul stomatologilor şi ale celor care, de nevoie, îi vizitează prea des, vă asigur că, dincolo de ciudăţeniile practicilor şi credinţelor de altădată, am avea multe de învăţat de la oamenii care ne-au precedat.”