În vechime, ziua de joi era serbată în fiecare săptămână ca o zi de duminică, la romani joia fiind închinată lui Jupiter, zeul cerului. Nu întâmplător, joia era dedicată cultului şi odihnei, în Maramureş joia făcându-se până astăzi nunţi. Ne putem închipui ce importanţă are ziua de joi, aducându-ne aminte de cele nouă joi de după Paşti, ţinute de multe ori cu sfinţenie de către femei şi în zilele noastre de teama producerii grindinilor şi furtunilor.

Joia din Săptămâna Patimilor este considerată cea mai mare zi de joi de peste an, prevestind Vinerea Mare sau Seacă. Ajunul Joii Mari nu trebuia să le prindă pe fetele mari cu lâna sau, mai ales, cu cânepa netoarse, căci în această seară venea, în „controlul” ei anual, Joimăriţa sau Joimărica, o hârcă de femeie, înaltă şi voinică, cu o gură cât o grapă şi dinţi cât nişte lopeţi, având asupra ei numeroase instrumente de tortură, pe care nu ezita să le folosească zdrobind unghiile, tocând degetele, arzând mâinile sau introducând fusul în anusul fetelor şi femeilor leneşe. Trebuie să ne închipuim că, sub aceste ameninţări teribile, nici o femeie nu îndrăznea să nu-şi facă treaba.

Fetele mari mai aveau o grijă înspre Joia Mare, obişnuind să ia apă cu gura şi să o ducă până la un vas mai mic, care vas urma a fî pus în păscăriţa dusă spre sfinţire la biserică; făcând aşa, sperau că se vor mărita mai repede. A doua zi, când ascultau Denia celor 12 Evanghelii, aveau asupra lor o frânghie, pe care, pe ascuns, făceau unul sau douăsprezece noduri. În timp ce pe unii îi lecuia de friguri, pe fetele mari, frânghia aceasta, pusă sub cap, le făcea să-şi viseze ursitul. Uneori, tot în Joia Mare, avea loc şi Strigatul peste sat, fetele de măritat ascultând dialogul dintre cei doi flăcăi cu inima cât un purice, orice informaţie negativă despre ele aducându-le scăderi dramatice la „bursa” măritişului.

Joia Mare stătea mai ales sub semnul morţilor, crezându-se cu tărie că acum revin pe pământ sufletele acestora; uneori, aceste suflete erau ajutate de femeile din familie, care, în zorii zilei, se duceau cu lumânări la cimitir spre a le lumina drumul. Sufletele morţilor puteau să ajungă relativ repede pe pământ, deoarece se spu­nea că acum cerul, iadul şi raiul sunt deschise. Prin unele locuri, grija pentru aceste suflete se arăta prin aprinderea aşa-numitelor „focuri ale morţilor”, focuri făcute numai din lemne considerate sacre, precum cele de stejar, alun sau boz; focurile se făceau pentru ca morţii „să aibă la ce se încălzi şi să stea la lumină”, tot pentru ei aducându-se scaune, pături, vase cu apă şi aşa-numita „turtă a uitaţilor”. Fiind zi a morţilor, se făceau extrem de multe pomeni, de la colaci cu lumânări până la ulcele cu apă sau vin şi haine. Pentru a nu se stropi morţii cu var şi pentru ca zoile din spălătură să nu ajungă la morţi, în Joia Mare nu se văruia şi nu se spăla niciodată.

Joia Mare avea ceva special pentru somnoroşi şi pentru cei bătuţi. Potrivit tradiţiei, cei care vor dormi acum riscă să rămână „puturoşi, leneşi şi netrebnici până la Joia Mare a anului viitor”, în vreme ce persoanele bătute vor avea tot anul buboaie pe corp! Noroc că urmează Vinerea Seacă când multe dintre aceste buboaie … secau. (Marcel Lutic, „Timpul sacru – Sărbătorile de altădată”, Editura Fundației Academice AXIS, Iași, 2006)