“Tot aşa mi-a fost în gând
Ca s’aud cucul cântând
Şi mierluşca fluierând;
Pluta pe vale trecând,
Fete cu mâna făcând:
-Dă, bade, pluta la mal,
Să mă sui, să-mi iau tulpan.
Dă, bade, pluta la ştele,
Să mă sui, să-mi iau mărgele…”
Acest fragment din “Cântecul plutaşului”, text cules de la Vasile Pipirigeanu, “flăcău plutaş din Hangu” şi publicat pentru prima dată în revista “Apostolul”, anul III, nr. 31-32, iunie-iulie 1937, este menit a ne introduce în mirifica lume a plutăritului.
Îndeletnicire veche a românilor trăitori la munte, plutăritul era o formă de comerţ arhaic. Omul de la munte, îşi putea procura cele ce-i lipseau – hrană şi diverse produse trebuitoare traiului zilnic – prin vânzarea lemnului (marfă ce se găsea din belşug în zona înaltă) transportat în sud, spre şes, sub formă de plute. Odată ajunşi la destinaţie (de obicei, pentru cei din zona Neamţ, la Galaţi) acestea erau desfăcute şi în preţul stabilit de comun acord cu câmpenii, oamenii muntelui achiziţionau cai (pentru transportul îndărăt) şi cele de trebuinţă: grâne, în special, dar şi haine şi obiecte de uz casnic.
Încă din timpul iernii, lemnul de brad adus din pădure era depozitat în „ştele” pe malul Bistriţe: De aici, din „şchele”, buştenii erau traşi cu boii sau corhăniţi cu ajutorul ţapinei în apa Bistriţei, pentru a fi legaţi în plute.
Odată cu venirea primăverii, erau asamblate plutele şi pregătite de drum. Cum se forma o plută? Ne spune, prin intermediul paginilor cărţii sale intitulate “Plutaşii pe Bistriţa” (Editura “Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, 2006) învăţătorul Teoctist Galinescu: “Se aşeza în apă, curmeziş, un lemn, pe care se aşezau butucii cu capetele subţiri, sortându-se, în mijloc, potrivit de lungi, aşa fel, pentru a avea cam aceeaşi lungime, pentru încadrarea şi legarea căpătâiului al doilea, care se mai numea şi tabla a doua. La marginile tablei întâi, erau legaţi câte doi buşteni mai lungi, pentru apărarea tablei a doua. Deasupra se aşeza un lemn cioplit, mai lat, numit chingă. Se găurea cu sfredelul (coarba) chinga, buşteanul de desubt. În gaura făcută, băteau un cep din lemn de fag sau de mesteacăn. Capetele mai lungi şi mai subţiri erau tăiate cu toporul. Peste chingă era prins, tot în cepuri de lemn, jugul şi în jug se băteau unul, două sau trei resteie (cepuri), în care erau aşezate cârmele.
Cârma, când era numai una, avea resteul chiar la mijloc, pentru două cârme, resteiele se aşezau proporţional, dreapta, stânga, între ele fiind un interval de circa un metru. Buza plutei era de 4 metri pe râu (la afluenţi, de 3 metri). Cârma era for¬mată din condei, lung de până la 8 metri (la plutele de dulapi cârma era mai scurtă) şi lopata din scândură prinsă de condei în cuie de fier.
Primul căpătâi se numea „buzari” sau tabla întâi. Buştenii mai scurţi de la marginile exterioare se numeau „argele”, ele având rostul de a apăra pluta de maluri şi de a ţine lemnele din căpătâi strânse, fiind legate între ele cu sârmă, de un lemn subţire ce era pus curmeziş, numit „coardă”. La fel erau construite şi celelalte căpătâie, dar din lemne mai groase decât în buzari. Dacă pluta avea trei sau mai multe căpătâie, tablele din mijloc se numeau „mijlocari”, iar ultimul căpătâi se numea „curari”. La celelalte căpătâie nu se mai punea jugul, doar la ultimul căpă¬tâi, în coardă se aşeza un jug cu cârmă pentru dălcăuş.
Căpătâile erau legate între ele cu două gânjuri. In timpurile mai vechi (începuturile secolului al XX-lea, până aproape de deceniul al IV-lea) erau legate cu gânjuri de nuiele de alun, cojite şi pârlite, care rezistau foarte bine ca şi cele de sârmă folosite în ultimile decenii.
Lemnele mai scurte care se introduceau în plută se completau cu alte lemne, tot scurte, care erau legate între ele cu gânj, iar lemnul legat se numea „mânzoc”, de obicei fiind introduse în mijlocari.
Buştenii mai lungi de lângă argele aveau scopul de a apăra căpătâile ce urmau, pentru a nu se agăţa de maluri prin coturile apei râului.
O plută conţinea cam 30 până la 50-60 de metri cubi de buşteni, însă după 1944, căpătâile nu se mai legau în chingi de lemn, ci numai cu şprangă (sârmă de oţel împletită din mai multe fire), bineînţeles, afară de buzari, unde pe buza fixă era aşezat jugul pentru cârmă, ajungându-se a se lega plute până la 120 de metri cubi.
Pluta era condusă, de obicei, de doi plutaşi care, uneori, erau ajutaţi de dălcăuş, în persoana unui copil, a unei fete sau femei sau a unui matur mai slab, mai puţin priceput, care, întâmplător, nu avea de lucru.
VOCABULAR:
Argea – grinzile de lemn fixate pe laturile unei plute care au rolul de a ţine strânse lemnele care o compun.
Sfredel (coardă) – lemnul aşezat curmeziş pe prima tablă a plutei de care se leagă cu sârmă argelele între ele.
(a)Corhăni – a transporta buştenii de la locul de unde au fost fasonaţi la o cale de comunicaţie, prin târâre sau rostogoli¬re, cu ajutorul ţapinei sau cu alte mij¬loace.
Dălcăuş – cârmaci la partea din spate a plutei.
Şpiţ (ţuiacului) – vârf metalic ascuţit, şprangă – sârmă de oţel răsucită din mai multe fire.
