Asemănător limbii vorbite, jocurile şi folclorul copiilor sunt mari depozitare de relicve preistorice. Un exemplu este jocul „De-a Gaia” („De-a Mama Gaia”, „De-a Baba Gaia”, „Gaia şi Cloşca”, „De-a Puia Gaia”). Semnificaţia funerară a jocului şi valoarea documentară se desluşesc din prezentarea lui sumară: „după ce se aleg doi copii mai voinici, aceştia îşi împart rolurile, unul de Gaie, unul de Cloşcă, care îşi alcătuiesc două cete egale ca număr. În timp ce copiii se ţin cu mâinile de brâul celui din faţă, Gaia se aşează pe pământ şi sapă cu un băţ o groapă. Cloşca, apropiindu-se cu puii şirag, intră în vorbă cu Gaia: «- Ce faci acolo? – O groapă! – Dar în groapă ce ai să faci? – Un foc. – Dar cu focul ce ai să faci? Pun ceaunul (în unele variante ceaunul este înlocuit cu tigaia). – Dar cu ceaunul ce ai să faci? – Opăresc un pui de-al tău!»” Gaia se ridică şi îi dă Cloştii băţul cu care a săpat groapa. Aceasta, împreună cu puii săi, îl scuipă şi îl aruncă cât mai departe. În vreme ce Gaia aleargă după băţ, Cloşca cu şiragul său se învârte în jurul gropii şi cântă „De trei ori pe după groapă”, croncănesc, cârâie şi îi fac în necaz Găii. Încep apoi ostilităţile: Gaia încearcă să ia puii Cloştii şi invers. Lupta, dusă cu înverşunare, este însoţită de frica nemăsurată a copiilor că vor ajunge în ghearele morţii, ale Mamei Gaia. Când Gaia şi Cloşca rămân fără pui, se iau la trântă, urmând ca învingătorul să se facă cloşcă în al doilea joc.

Acest joc străvechi încânta, până pe la mijlocul secolului al XX-lea, copilăria părinţilor şi bunicilor noştri. (Ion Ghinoiu – „Calendarul ţăranului român”)