Calendarul oierilor români era împărţit în două anotimpuri egale: vara pastorală, între Sângiorz (23 aprilie) şi Sâmedru (26 octombrie) şi iarna pastorală, între Sâmedru şi Sângiorz. Miezul verii era marcat de Sântilie (20 iulie), sfânt creştin care a preluat atribuţiile unui zeu preistoric al Soarelui şi focului, iar miezul iernii pastorale de Sânpetru Lupilor, divinitate năprasnică ce împarte în noaptea de 15/16 ianuarie tainul (oi, vite, oameni etc.) lupilor pe un an întreg.

Începuturile anotimpurilor pastorale (Sângiorzul şi Sâmedrul) şi mijlocul acestora (Sântilie şi Sânpetru Lupilor) erau importante repere calendaristice pentru planificarea întregii activităţi a crescătorilor de animale, în special a oierilor.

Numărarea zilelor într-un an calendaristic format din două anotimpuri, vara şi iarna, putea începe atât la Sângiorz, după fătatul oilor, înţărcatul mieilor şi urcarea turmelor la munte, cât şi la Sâmedru, după coborârea turmelor, împerecherea (mârlitul) oilor şi pregătirile pentru iernat. Intrarea în aceste două sezoane era marcată de ample scenarii din care nu lipseau sacrificiile rituale: mielul la Sângiorz şi berbecul la Sâmedru. Spre deosebire de Anul Nou agrar celebrat la moartea şi renaşterea simbolică a Dochiei (1-9 martie), când dă colţul ierbii şi înfrunzeşte codrul, Anul Nou pastoral începea în preajma Sâmedrului (14-27 octombrie), în perioada de împerechere a oilor şi de desfrunzire a codrului. Turmele ciobanilor, sterile în timpul verii pastorale, sunt fertilizate la intrarea în iarnă, în timp ce holdele ţăranilor sunt sterile iarna şi fertile vara.