În legătură cu exploatarea sării s-a dezvoltat o reţea de drumuri care, pe hărţile vechi şi în toponimia actuală, poartă diferite denumiri, rintre ele: Drumul Sării, Drumul Sărarilor, Drumul Ocnei. Economia păstoritului transhumant nu se putea dezvolta fără sistemul drumurilor de sare pe care se transporta produsul indispensabil turmelor duse la iernat în ţinuturile pericarpatice. Între marile griji ale ciobanilor care urcă astăzi cu oile la stâne este transportul bulgărilor de sare. Drumurile sării apar pe hartă sub forma unor linii frânte, neputând fi cartografiate pe toată lungimea lor. Sigure sunt numai locurile de pornire: zonele salifere din lungul şi de la poalele Munţilor Carpaţi. În Muntenia şi Oltenia drumurile sării aveau, de cele mai multe ori, direcţia nord-sud. în Moldova, de la Târgu Ocna porneau drumurile sării spre est, spre zonele de iernat ale turmelor de oi din stepele ponto-caspice, spre vest, prin Pasul Oituz, în Transil­vania, şi spre nord, pe Valea Şiretului, în Polonia.

Sarea s-a transportat şi cu plutele pe râurile Olt, Mureş, Criş şi, după toate probabilităţile, pe Trotuş şi Şiret. Pe aceste drumuri se alimentau cu sare satele, târgurile şi oraşele ţării, dar şi zonele de vărat şi iernat ale turmelor. Pe marile drumuri de negoţ se transportau cu carele importante cantităţi de sare în Imperiul Otoman, Polonia, Imperiul Austro-Ungar.

Sarea se schimba în natură, cu produse pastorale, şi, mai târziu, către sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, pe bani. În hrisoave se vorbeşte şi despre exploatările ţărăneşti din aşa-numitele maluri de sare. Aceşti ţărani aveau dreptul nescris de a o folosi sarea pentru nevoile proprii. (Ion Ghinoiu)

Credit foto. Adolph Chevallier, circa 1930.