DIN VIAŢA ROMÂNILOR DE ALTĂDATĂ – TROCUL

Vorbeam în materialul anterior că la locul dejugătorilor se făceau schimburi de produse. Aici, unde popasurile erau mai lungi, s-a înfiripat o viaţă comercială prosperă, dejugătorile devenind, treptat, târguri şi oraşe prospere.

Acest schimb în natură, numit de popor troc, era o tocmeală, un contract nescris între două părţi care îşi dau una alteia un lucru pentru alt lucru. Ca manifestare umană, trocul este strămoşul comerţului mijlocit astăzi de bani şi de cele mai moderne instrumente electronice. La începutul secolului al XX-lea, majoritatea localităţilor carpatice şi subcarpatice îşi schimbau lemnul şi obiectele meşteşugăreşti din lemn, animalele şi produsele animaliere, fructele, ţuica şi alte produse care le prisoseau pe cereale (grâu, porumb, orz, ovăz, secară) provenite din ţinuturile de câmpii şi podişuri joase. Practicanţii obişnuiţi ai trocului erau meşteşugarii şi pomicultorii din zonele de deal şi munte care îşi schimbau surplusul de produse pe bani, în târgurile şi pieţele organizate prin oraşe, şi pe cereale, prin satele de câmpie.

În satul tradiţional, orice bun şi orice activitate umană se putea plăti în natură, fără să fie nevoie de monedă de schimb.

Spre exemplu, în a doua jumătate a sec. XIX şi în prima jumătate a sec. XX membrii familiei Poienaru, zugravi din Laz, jud. Alba duceau prin sate icoane pictate pe sticlă şi primeau pe ele bucate (grâu, porumb). Dacă pe acolo pictau câte o troiţă primeau, în schimb, tot bucate.

Acest articol a fost postat in Noutati.