Obiceiul mărţişorului este inseparabil de tradiţia Dochiei carpatice, sfântă creştină care a uzurpat o zeiţă lunară şi echinocţială. Firul mărţişorului ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte. Firul sau aţa toarsă înseamnă timpul care se scurge neîncetat: Ursitoarele torc firul vieţii omului la naştere, Dochia toarce firul anului la început de primăvară. Obiceiul a fost atestat în toate teritoriile locuite de românii nord şi sud-dunăreni.

După nume, Dochia carpatică este Sfânta Evdochia Samariteană care s-a născut în cetatea Heliopolis, aşezare în estul Libanului, şi a trăit în vremea împăratu­lui Traian. A fost un personaj real: o femeie frumoasă şi bogată care şi-a trăit tinereţea în desfrâu. Spre bătrâneţe se pocăieşte, este botezată de episcopul Theodot, îşi împarte averea agonisită la săraci şi se retrage la o mănăstire, unde se spune că ar fi făcut multe minuni. Biserica o sanctifică – Sfânta sau Mucenica Evdochia –, şi îi rezervă în calendar ziua de 1 martie.

Dar, la acea dată poporul celebra acolo moartea şi renaşterea unei mari zeiţe agrare. Astfel, un personaj creştin mărunt devine, prin simpla suprapunere a datei sale de celebrare peste o divinitate anterioară, o importantă sărbătoare a calendarul popular.

Legendele Dochiei introduc cititorul în atmosfera vechiului sat românesc. Nelipsitele tensiuni dintre soacră şi noră sunt ingenious valorificate pentru a reda opoziţia dintre Anul Vechi care moare (Baba Dochia) şi Anoul Nou care se naşte (Pruncul Dochia), dintre iarnă şi vară.

Neînduplecată de ceilalţi păstori, Baba Dochia vrea să-şi urce oile la păşunea montană spre sfârşitul lunii februarie şi începutul lunii martie. Ca să se convingă că a venit vara, îşi trimite nora în pădure să-i aducă fragi copţi. Tânăra nevastă, ajutată de Dumnezeu travestit în moş, găseşte fragi copţi pe care îi aduce soacrei într-o ulcică. Văzând fragii copţi, simbol al verii, Dochia începe pregătirea turmei de oi sau de capre pentru a urca la păşunile montane. Îşi pune nouă cojoace în spate, în variantele moldoveneşti şi bucovinene douăsprezece, număr egal cu lunile anului, şi porneşte urcuşul muntelui însoţită, adesea, de fiul său, Dragobete. Începe însă o ploaie mocănească care nu a stat nouă zile şi nouă nopţi. Îngreunându-i-se cojoacele în spate, scoate câte unul pe zi, până rămâne în ie sau cămaşă.

În unele legende, în drum spre păşune, Dochia ar fi tors din furca ţinută în brâu firul Mărţişorului.

În ziua a noua (sau a douăsprezecea) moare împreună cu turma din cauza unui ger năprasnic. Trupurile lor transformate în stană de piatră apar astăzi ca nume topice în Ceahlău. Dar, moartea Babei Dochia la 9 martie, ziua echinocţiului de primăvară în vechiul calendar, era urmată de naşterea Pruncului Dochia. Astfel, începând cu ziua Dochiei, divinităţile feminine ale Calendarului popular se grupează în trei generaţii: zeiţe-fecioare (Floriile, Sânzienele, Drăgaicele, Lăzăriţele, Ielele), zeiţe-mumă (Maica Precista, Maica Domnului, Muma Pădurii, Muma Caloianului) şi zeiţe-bătrâne (Sfânta Vineri, Sfânta Varvara, Dochia).