În organizarea Centrului pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare” Neamţ, pe 1 mai, la Humuleşti, se va decerna Premiul naţional pentru proză „ION CREANGĂ, Opera Omnia”. Nominalizaţii la acest important premiu sunt: Gabriela Adameşteanu, Nicolae Breban, Radu Cosaşu, Dan Stanca, Dumitru Ţepeneag, Eugen Uricaru şi Varujan Vosganian.

În rândurile următoare vă propunem prezentarea scriitorului Dumitru Ţepeneag.

Este prozator şi traducător român. S-a născut la 14 noiembrie 1937, la Bucureşti, fiind fiul Niculinei (n. Bădicioiu) şi al lui Dumitru Ţepeneag, contabil. În Bucureşti urmează şcoala primară la „Iancului”, îşi continuă învăţătura la Liceul „Mihai Viteazul”, apoi, exmatriculat disciplinar, se mută la Liceul „Matei Basarab”, de unde se întoarce la „Mihai Viteazul”, absolvind în 1954. Respins în 1955 la Facultatea de Medicină, urmează trei ani Facultatea de Drept a Universităţii bucureştene.

Participă la manifestaţiile studenţeşti din 1956 şi scapă ca prin miracol de arestare. În 1958 lucrează câteva luni într-o mină de lângă Târgu Ocna. Frecventează Institutul Pedagogic, secţia română-franceză (1959-1962), ulterior fiind un an profesor la Radovanu (sat lângă Olteniţa), unde predă româna şi istoria.

În perioada 1957-1963 scrie, pentru sertar, majoritatea prozelor scurte care aveau să formeze volumul de debut. Devine un redutabil jucător de şah, participă la concursuri, face parte din echipa de şah prin corespondenţă a României. Se împrieteneşte cu Leonid Dimov: cei doi sunt o vreme nedespărţiţi, adoptă o formulă de viaţă boemă, cu gesturi „absurde”, de sfidare a marasmului vieţii zilnice, a cenuşiului orizont cotidian şi, în nesfârşite colocvii informale, Pun bazele teoretice ale onirismului. Din 1963 e doi ani corector la Editura Meridiane. Debutează în toamna lui 1964, cu schiţa Aripi şi roţi, la „Gazeta literară”, continuă să publice în reviste, e prezent în mediile scriitoriceşti.

La începutul anului 1965 devine membru al Uniunii Scriitorilor.

Prima carte de proze scurte, Exerciţii, îi apare în 1966. Pentru scurtă vreme e redactor la „România literară” (1969), ulterior lector la Editura Cartea Românească 1970-1971).

Publică mai multe traduceri din limba franceză (două romane de Alain Robbe-Grillet, între altele). Se constituie „grupul oniric”, în care lui Dimov şi lui Ţepeneag li se alătură, treptat, Vintilă Ivănceanu, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Florin Gabrea, Iulian Neacşu, Emil Brumaru, Virgil Tănase, Sorin Titel. Ţepeneag proclamă, explică şi susţine, prin scurte, dar pregnante articole teoretice, estetica noului curent literar, „onirismul estetic” sau „structural”, care, prin sensul antirealist, irită autorităţile şi factorii de îndrumare a culturii. Simpla idee a existenţei unui grup care funcţiona în afara cadrelor instituţionalizate era inacceptabilă pentru optica dirijistă a forurilor culturale oficiale. Grupul oniric – încurajat la un moment dat de Miron Radu Paraschivescu – avea să îşi menţină coerenţa până prin 1971, destrămându-se lent. În ianuarie-martie 1968 Ţepeneag se afla la Paris (recomandat de Zaharia Stancu pentru o bursă sau stagiu de documentare).

După „primăvara de la Praga”, pronunţându-se, de pe poziţii tot mai radicale, pentru liberalizare estetică şi culturală, dar şi politică, devine un personaj incomod, indezirabil, hărţuit, fără să fie propriu-zis reprimat de autorităţi. (…)

De la sfârşitul verii anului 1970 până în decembrie 1971 stă iarăşi la Paris beneficiind de o bursă acordată de filosoful Gabriel Marcel), de unde stabileşte contacte cu personalităţi din lumea literară, publică articole în presa occidentală (A gândi în România e o crimă, în „New York Times”), acordă interviuri, vorbeşte la postul de radio Europa Liberă.

În 1972 îi apare volumul de nuvele Aşteptare, retras însă din librării după numai câteva zile. Simultan se editează la Paris Exerdces d’attente (o selecţie din cele trei cărţi de până atunci), în traducerea lui Alain Păruit. Ţepeneag organizează, la el acasă, un cenaclu neoficial. Nu mai are dreptul de a publica. Din toamna aceluiaşi an se află din nou la Paris, unde se integrează treptat vieţii literare de aici şi i se editează, tot în transpunerea lui Păruit, Arpieges (1973).

Atitu¬dinea lui faţă de regimul politic din România se radicalizează. Sprijină mişcarea de protest a lui Paul Goma. După lansarea revistei „Cahiers de L’Est”, în ianuarie 1975, e exclus din Uniunea Scriitorilor în aprilie, iar peste câteva luni, prin decret prezidenţial, i se retrage cetăţenia română. Obligat astfel să rămână în Franţa, Ţepeneag îşi continuă o vreme acţiunile protestatare. Juridic, are multă vreme statutul de apatrid, cetăţenia franceză acordându-i-se foarte târziu.

Până în 1980 scoate „Cahiers de l’Est” (douăzeci de numere). Între 1978 şi 1984, decepţionat, îşi întrerupe în bună parte activitatea literară şi relaţiile cu exilul românesc anticomunist. Supravieţuieşte, moral şi material, datorită competenţei lui şahistice: predă şahul în şcoli, participă la concursuri profesioniste, traduce cărţi de şah din ruseşte, alcătuieşte el însuşi o carte de teorie (La Défense Alekhine, 1983), devine campion al Parisului.

Revine însă la literatură: în 1984 îi apare Le Mot sablier. Scrie în franceză două romane – Roman de gare (1985) şi, sub pseudonimul Ed Pastenague, Pigeon voie (1989) -, pe care avea să le „traducă” (de fapt, să le rescrie, adaptându-le şi modificându-le) în româneşte după 1989, în vederea tipăririi lor şi în ţară.

Se întoarce în România la 30 decembrie 1989, însoţind un camion cu ajutoare umanitare. Din 1990 este o prezenţă viguroasă în presa literară românească (articole, eseuri, interviuri, texte memorialistice, intervenţii polemice, fragmente de roman etc.). Îi sunt editate (sau reeditate) aproape toate cărţile, precum şi file de jurnal sau alte texte vechi, inedite. Face traduceri (din Alexandre Kojéve, Maurice Blanchot, Jacques Derrida). Redobândeşte cetăţenia română şi, cu toate că îşi păstrează domiciliul stabil în Franţa, periodic vine, pentru intervale de timp destul de lungi, acasă. Nu mai poate fi perceput ca exilat, ci ca un scriitor român trăitor în străinătate, dar pe deplin reintegrat vieţii literare româneşti.

Se manifestă şi în contextul postdecembrist ca un personaj incomod. În publicistică refuză o aliniere docilă la vreuna din grupările literare sau politico-culturale ale momentului şi polemizează cu personalităţi presupus intangibile ale arenei cultural-mediatice.

Scrie din nou literatură în limba maternă: romanul Hotel Europa, apărut în 1996 la Bucureşti şi simultan, în traducerea lui Alain Păruit, în Franţa. A colaborat la „Gazeta literară”, „Luceafărul”, „România literară”, „Ramuri”, „Viaţa românească”, „Argeş”, iar din 1990 şi la „Contrapunct”, „Contemporanul – Ideea europeană”, „Caiete critice”, „Cuvântul”, „Literatorul” ş.a. în 1991-1992 scoate la Paris revista „Les Nouveaux Cahiers de l’Est” (patru numere). În Franţa semnează Dumitru Tsepeneag şi continuă să utilizeze pseudonimul Ed Pastenague (folosit în România în varianta Ed. Pastenague, ca traducător, după 1990).

Importanţa lui Ţ. pentru literatura română contemporană o depăşeşte pe cea a operei propriu-zise, datorită caracterului de pionierat al demersurilor lui şi, pe de altă parte, a rolului său de catalizator în favoarea adeziunii programatice a unui grup de scriitori la căile înnoirii radicale. Partizan al unui proces pe care îl numeşte „sincronizarea conştientă a literaturii noastre la evoluţia literaturii modeme universale”, contribuie prin propriile scrieri – publicate în momentul prielnic de la mijlocul deceniului al şaptelea – la această sincronizare. Opţiunea lui este la începuturi proza poetică, antirealistă. Formula nu poate fi redusă la modalităţile prozei fantastice, Dumitru Ţepeneag este primul „textualist“ (în traducere: primul postmodemist) român apărut într-un moment (sfârşitul anilor ‘60) când „optzeciştii” noştri abia se născuseră, iar „Şcoala de la Târgovişte” îşi făcea încă temele în atelier. Spun toate acestea pentru că, în vânzoleala care există azi în viaţa literară românească, numele lui D. Ţepeneag este deseori uitat, iar meritele lui literare sunt minimalizate. Ca şi altele, de altfel. Mă gândesc la „disidenţa” lui politică, manifestată nu în ultimele zile ale totalitarismului, ci la începutul anilor ’70, atunci când dictaturile comuniste din Est păreau eterne, iar toată intelighenţia apuseană jura pe valorile extremismului de stânga. D. Ţepeneag mi se pare a fi, după o vorbă a lui Paul Valéry, un om de stânga printre oamenii de dreapta şi un om de dreapta în mijlocul oamenilor de stânga docili şi dogmatici. Un spirit, pe scurt, rebarbativ, incomod, care-şi pune mereu la încercare duşmanii, ca şi prietenii… Îl preţuiesc mult ca scriitor şi, la ora actuală, mi se pare a fi printre cei mai importanţi scriitori români. Ultimele lui romane (din ciclul deschis de Hotel Europa) îl arată încercând o altă formulă romanescă printr-un fel de reconciliere perversă cu epica de tip realist. „Perversă” pentru că autorul substituie canonului realist mijloacele autoreferenţiale şi fantasmele onirice din proza lui mai veche… (EUGEN SIMION)

SCRIERI: Exerciţii, Bucureşti, 1966; Frig, Bucureşti, 1967; Aşteptare, Bucureşti, 1972; Exercices d’attente, tr. Alain Păruit, Paris, 1972; Arpièges, tr. Alain Păruit, Paris, 1973; ed. (Zadarnică e arta fugii), Bucureşti, 1991; Les Noces nécessaires, tr. Alain Păruit, Paris, 1977; ed. (.Nunţile necesare), Bucureşti, 1992; Le Mot sablier, tr. parţială Alain Păruit, Paris, 1984; ed. (Cuvântul nisiparniţă), pref. Adrian Marino, Bucureşti, 1994; Roman de gare, Paris, 1985; ed. (Roman de citit în tren), Iaşi, 1993; Pigeon voie, Paris, 1989; ed. (Porumbelul zboară!….), Bucureşti, 1997; înscenare şi alte texte, postfaţă Nicolae Oprea, Piteşti, 1992; Reîntoarcerea fiului la sânul mamei rătăcite, Iaşi, 1993; Un român la Paris, Cluj-Napoca, 1993; ed. Bucureşti, 1997; Hotel Europa, Bucureşti, 1996; ed. (Hôtel Europa), tr. Alain Păruit, Paris, 1996; Momentul oniric (în colaborare cu Leonid Dimov), îngr. Corin Braga, Bucureşti, 1997; Călătorie neizbutită, Bucureşti, 1998; Pont des Arts, tr. Alain Păruit, Paris, 1998; ed. Bucureşti, 1999; Războiul literaturii încă nu s-a încheiat, îngr. Nicolae Bârna, Bucureşti, 2000; Au Pays du Maramureş, tr. Alain Păruit, Paris, 2001; ed. (Maramureş), Cluj-Napoca, 2001; Destin cu popeşti. Şotroane, Cluj-Napoca, 2001; Prin gaura cheii, îngr. şi pref. Nicolae Bârna, Bucureşti, 2001; Clepsidra răsturnată. Convorbiri cu Ion Simuţ, Piteşti, 2003. Traduceri: Alain Robbe-Grillet, Gumele, pref. Lidia Bote, Bucureşti, 1967, în labirint, postfaţa trad., Bucureşti, 1968; Julio Cortázar, Sfârşitul jocului, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Irina Ionescu); Albert Béguin, Sufletul romantic şi visul, pref. trad., Bucureşti, 1970; André Malraux, Saturn. Eseu despre Goya, Bucureşti, 1970; Robert Pinget, Graal-Pirat, pref. trad., Bucureşti, 1972; Quinze poètes roumains, îngr. şi pref. trad., Paris, 1990 (în colaborare); Alexandre Kojève, Introducere în lectura lui Hegel, Cluj-Napoca, 1997; Jacques Derrida, Scriitura şi diferenţa, pref. Radu Toma, Bucureşti, 1998 (în colaborare cu Bogdan Ghiu); Ion Mureşan, Le Mouvement sans cœur de l’image, Paris, 2001 (în colaborare cu Olivier Apert).