EUGEN URICARU NOMINALIZAT LA PREMIUL NAŢIONAL PENTRU PROZĂ „ION CREANGĂ, OPERA OMNIA”, EDIŢIA A II-A

Eugen URICARU

La finalul acestei luni, pe 30 aprilie, municipiul Piatra-Neamţ va fi gazdă ospitalieră pentru o serie de scriitori, dintre cei mai importanţi din România. Aceştia, invitaţi ai Centrului pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare” Neamţ, vor participa la proiectul cultural Premiul naţional pentru proză „Ion Creangă, Opera Omnia”, eveniment care cuprinde o sesiune de comunicări ştiinţifice pe tema ”Creangă în conştiinţa literară europeană” şi lansări de carte (activităţi programate pentru ziua de 30 aprilie, la Piatra-Neamţ), precum şi decernarea Premiului „Ion Creangă”, lucru care se va întâmpla pe 1 mai, la Casa memorială a marelui povestitor din Humuleşti.

Juriul, alcătuit din acad. Nicolae Manolescu, Daniel Cristea-Enache, Ioan Holban, Cristian Livescu, Gabriel Coșoveanu, George Neagoe, Vasile Spiridon, a creat o listă de şapte nominalizaţi la acest prestigios premiu: Gabriela Adameşteanu, Nicolae Breban, Radu Cosaşu, Dan Stanca, Dumitru Ţepeneag, Eugen Uricaru, Varujan Vosganian.

Reamintim că anul trecut, la prima ediţie, Premiul naţional pentru proză „Ion Creangă, Opera Omnia” a fost acordat scriitorului Dumitru Radu Popescu.

În ceea ce urmează, vă propunem prezentarea celui de-al şaselea nominalizat, scriitorul Eugen Uricaru.

***

Eugen URICARU, prozator şi traducător român, s-a născut la 1 noiembrie 1946 în Buhuşi. Este fiul Măriei Uricaru (născută Movileanu) şi al lui Eugen Uricaru, muncitori. Urmează şcoala generală la Bacău (1953-1962), Liceul Militar „Ştefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc (1962-1964) şi Facultatea de Filologie, secţia română-italiană, a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (1966-1971). În studenţie se află între iniţiatorii cenaclului „Echinox”, iar în 1968, la apariţia revistei cu acelaşi nume, Eugen Uricaru este redactor-şef doar al primului număr, fiind înlocuit la cererea autorităţilor, din cauza sumarului în care figurau texte de Emil Cioran, Martin Heidegger şi Mircea Eliade; va deveni redactor-şef adjunct ulterior (1969-1971).

Debutează în 1966 la „Ateneu” cu proză, şi editorial în 1974 cu volumul Despre purpură. Publică intermitent poezie în „Tribuna” şi în „Steaua”, fiind redactor al acesteia din 1971 până în 1990. În decembrie 1989 întemeiază la Cluj-Napoca cotidianul „Adevărul în libertate”, pe care îl va conduce numai câteva zile. Între 1990 şi 1993 este redactor-şef adjunct al seriei noi a revistei „Luceafărul”.

Detaşat la Ministerul Afacerilor Externe în 1991, un an mai târziu este numit ataşat cultural în Grecia. Aici va scoate o revistă a comunităţii româneşti din Atena. Demisionează şi trece director adjunct la “Accademia di Romanía” din Roma (1993-1995).

Secretar al Uniunii Scriitorilor (1995-1997), va fi ales vicepreşedinte (1997-2000) şi preşedinte (din 2001). În 2003 este desemnat director al postului Radio România Cultural şi secretar de stat în Ministerului Afacerilor Externe.

A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Mierea (1978) şi pentru 1784. Vreme în schimbare (1984), roman recompensat şi cu Premiul Academiei Române.

Despre purpură şi Antonia. O poveste de dragoste (1978) sunt singurele cărţi de povestiri scurte şi nuvele ale lui Eugen Uricaru, celelalte fiind romane.

Despre purpură adună şase proze fantastice, mitice şi parabolice, din care se conturează un univers specific creaţiei sale viitoare, cu un reper – tărâmul imaginar Vladia – articulat mai târziu din aceste „bucăţi de puzzle” în romanul cu titlul omonim (1982). (…)

În Antonia sau în Târziul octombrie, din a doua culegere de proze, Uricaru continuă să dea semnificaţii simbolice textelor sale de sorginte baladescă şi mitografică (Mircea Iorgulescu vede aici o „proiecţie” a eroilor pe orizontul „întemeierii”), creând în acelaşi timp o lume „nouă”. (…)

Rug şi flacără (1977), într-o oarecare măsură singura excepţie de la genul mitic-parabolic anticipat în nuvele şi povestiri, este cel mai apropiat de romanul realist-istoric, dar permiţându-şi evadări utopice. (…)

Mierea e o parodie a literaturii şablon, roman politic la limita dintre vis şi realitate, construit pe schema ficţiune – nonficţiune, folosită şi în următoarele cărţi inspirate din contemporaneitate. (…)

Şi în Aşteptându-i pe învingători (1981) principala luptă se dă cu inerţia, autorul analizând un univers închis, cu puţine personaje, în interdependenţe aproape maladive. Primul război mondial este urmărit din diferite perspective, cu spaima personajelor că nu înţeleg ce se întâmplă de fapt. Dezorientate, disperate, descumpănite, ele joacă mereu roluri, ceea ce le caracterizează fiind black hole-urile memoriei. Explicaţia disoluţiei conştiinţei lor stă – crede romancierul – în renunţare: „Asta se întâmplă dacă oamenii pleacă”. Tragismul acestor indivizi mereu călători vine chiar din permanenţa dorului de ducă şi din negarea rădăcinilor în vechea lume, pe care au abandonat-o, cea nouă, pe care o descoperă sau o inventează, respingându-i ori neputându-i-se adapta.

In Vladia, roman legat indisolubil de Stăpânirea de sine (1986), Uricaru revine la realismul magic din proza scurtă, alternând normalul cotidian cu fantasticul parabolic, într-un ţinut al somniei, în care poţi face absolut ce doreşti, treptat se naşte plictiseala pe care o dă libertatea fără limite şi sens, lumea de aici fiind apăsată de „singurătatea neome­nească, lipsită de suferinţă şi tristeţe”. (…) Romanul este punctul cheie al creaţiei scriitorului, care preia situaţii şi personaje în Stăpânirea de sine şi în Complotul sau Leonard Bâlbâie contra banditului Cocoş (1990), cu aceleaşi schizoide evadări în lumi imaginare şi cu aceeaşi iluzie a (re)devenirii. (…)

 „La anii treizeci…” (1989) este cel mai interesant roman erotic al lui Uricaru, după cum Glorie (1987) este unul al vanităţii omului de a-şi închipui că e divin. Ca într-un déjà vu al realităţilor paralele, unde indivizi banali se confruntă cu eroi generici „aşteptaţi”, scriitorul provoacă iar, prin arsenalul schimbărilor, într-o poveste despre soartă. (…)

Şi Memoria (1983), ca temă în conexiune cu „La anii treizeci…” este o carte care îl reprezintă pregnant pe Eugen Uricaru şi pendulările lui între revelaţie şi taină. Autorul reconstituie afectiv evenimente de după primul război mondial, „încredinţând” unor personaje din Aşteptându-i pe învingători povara „desprinderii faptelor din real pentru a le trece în imaginar”.  (…) Uricaru demonstrează încă o dată că modelul său livresc este Mircea Eliade, din literatura română, şi Borges, din cea universală.

Eugen Uricariu construieşte de fapt parabole posibile, unde aspectul pentru informaţia documentară e cea mai abilă dintre strategii: scoase din contextul istoriei în interiorul căreia cu loc, „conspiraţiile” sale ar putea deveni nişte simboluri ale issurdului, în reţeaua cărora o existenţă poate cădea cu uşurinţă. Particularizarea lor istorică (într-un halou de rmbiguitate ce le sporeşte valenţa de metafore narative ale zsstinului) le dă, în mod paradoxal, nu valoare „documentară” tfie şi în sensul romanţării faptelor), ci concreteţe ficţională. (Marian Papahagi)

(Andrei Milca, extrase din “Academia Română – DICȚIONARUL GENERAL AL LITERATURII ROMÂNE”, volumul VII (literele Ţ, Z), Editura Univers Enciclopedic, București, 2004.)

***

SCRIERI: Despre purpură, CIuj-Napoca, 1974; Rug şi flacără, Cluj-Napoca, 1-T7; ed. (Stele călătoare), Bucureşti, 1998; Antonia. O poveste de dragoste, : – răreşti, 1978; Mierea, Bucureşti, 1978; Aşteptându-i pe învingători, :-cureşti, 1981; ed. (Aşteptându-i pe barbari), Bucureşti, 1999; Vladia, : -cureşti, 1982; ed. pref. Dan Silviu Boerescu, Bucureşti, 1997; Arnoria, Cluj-Napoca, 1983; ed. Constanţa, 2002; 1784. Vreme în -lombare, Bucureşti, 1984; ed. pref. Alex. Ştefănescu, Iaşi, 1999; ri-izânirea de sine, Bucureşti, 1986; ed. pref. Dan Silviu Boerescu, Socureşti, 1999; Glorie, Bucureşti, 1987; ed. pref. Ion Simuţ, Piteşti, 2X2; „La anii treizeci…“, Bucureşti, 1989; ed. (Pentimento), Bucureşti, 2X0; Complotul sau Leonard Bâlbâie contra banditului Cocoş, Bucureşti, 1 -*X ed. Bucureşti, 2003; Navigare, Bucureşti, 1998. Traduceri; Ettore Capuano, Poema d’amore. Opt sigilii de dragoste, pref. Vasile Igna, Cluj- Napoca, 1982 (în colaborare cu Mariana Costescu); Enrico Calamai, Himere şi bani, Bucureşti, 1996; Aleksandr Soljeniţân, Pavilionul canceroşilor, Bucureşti, 1997 (în colaborare cu Maria Dinescu); Curzio Malaparte, Kaputt, pref. trad., Bucureşti, 1999, Pielea, postfaţa trad., Bucureşti, 2000; Carlo Collodi, Pinocchio, Bucureşti, 2003; Italo Calvino, Castelul destinelor încrucişate, postfaţa trad., Iaşi, 2003.