Cornel Miftode, unul dintre artiștii fotografi veritabili ai urbei, a făcut la viața sa multă, multă muncă de voluntariat, care, mai nou se numește implicare socială. A însoțit (și s-a însoțit de artiști) mai pe la toate manifestările culturale ale celor două epoci prin care a trecut: înainte de ‘89 și după ’90. Și continuă să o facă.
El se hrănește din seva prieteniei artistice, pe care foarte puțini știu să o prețuiască. La rândul său, dăruiește celor dimprejur frumosul pe care îl respiră clipă de clipă. Fie printr-un album, o carte, un afiș, un pliant, oricum prin ceva palpabil. Fie prin sentimentul special pe care ți-l induce apropierea de el.
A fost o perioadă fotograf al Teatrului Tineretului. „A fost perioada cea mai dragă vieții mele. Eram acolo în elementul meu, deși îmi era greu, făceam fotografie pe film, îi chinuiam pe actori, nu luam ca cei de azi sute de cadre în plin spectacol sau la repetiții. Cu mine, actorii își dedicau din timpul lor, în afara repetițiilor, și îi «siluiam» să adopte diferite posturi, să se grupeze, chinuiam personalul tehnic pentru lumina de contur, aveam nevoie de «căldările de lumină», acele reflectoare puternice. Eram înjurat, cu simpatie, e drept. Dar se conformau. Toți. Când îmi spunea directorul teatrului: «Cooorneeel, un singur film, atâta faci…», îmi venea să plâng. «Bijuteream» filmul cu scotch și mai operam două poze. Le developam noaptea acasă și a doua zi le duceam umede directorului. Multe mi-au fost «furate» de actori pentru că rămâneau așezate pe birouri la uscat.
Frumoasă viață era în teatru atunci, era atmosferă, era o lume liberă, unică, profundă. Mărturisesc, nu știam să fac fotografie de teatru, am avut doar instinctul pentru asta. Țin minte că eram chiar pe scenă – se pregătea piesa «Orfanul Zhao» – și am avut o revelație, o străfulgerare. Mi-am spus: gata, știu cum se face acest gen de fotografie! Și mi s-a umplut inima de bucurie. Descoperisem o taină.”
A fost un apropiat al poetului Aurel Dumitrașcu, de care își aduce aminte cu drag: „din nefericire pentru mine, chiar eu l-am condus pe drumul morții către ultima spitalizare. Ne-am despărțit în poarta spitalului și l-am văzut pentru ultima oară cum se ducea singur, subțire, încovoiat de durere și trist la internare. Pe lângă poeți eram și eu liber, ca și ei, înainte de 1989. Mă bucur, totuși, că fotografiile mele cu Aurel sunt acelea care apar mereu și regret că nu am insistat să îi fac mai multe. Dacă este să fim cinstiți, poetul Dumitrașcu este cel care va rămâne din generația noastră. Sunt onorat că l-am cunoscut.”
Fire boemă, dar de cele mai multe ori retras în propria-i ființă, eroul acestor rânduri era văzut astfel de poetul Aurel DUMITRAȘCU: „nici o altă artă nu omagiază mai profund singurătatea. Și nu pentru că fiecare privește singur, ci pentru că fiecare își amintește singur. Aproape aș spune că arta fotografică este arta nostalgiei care încearcă întotdeauna să recupereze lumina pierdută. (…) Fotografiile conciliază cu tot ceea ce trece. Ne împacă. Pictorii ne învață că liniile vorbesc, în timp ce artiștii fotografi par a ne spune că lumina este mereu în serviciul nostalgiei.ˮ
LA MULȚI ANI, CORNEL!!!!! Cu sănătate, cu bucurie și mereu cu cei dragi prin preajma ta! SPOR și BERECHET!
