Îi spunem astăzi LA MULȚI ANI uneia dintre personalități de marcă ale artei plastice nemțene – pictorița și muzeografa Violeta Dinu!
S-a născut la 31 martie, la Urziceni, Ialomiţa.
Absolvă Liceul de Artă „Octav Băncilă” din Iaşi (1972). În anul 1975 termină Facultatea de Arte Plastice, Iaşi, clasa profesorilor Ştefan Hotnog şi Dan Hatmanu, iar în anul 1983 absolvă Institulul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, Bucureşti, Secţia Muzeologie. Din anul 1996, este membru al U.A.P., România. Debutează cu vernisaj la Sala „Victoria” din Iaşi.
Expoziţii personale la Galeria „Lascăr Vorel” din Piatra-Neamţ.
Participă la expoziţiile colective ale filialei U.A.P. Neamţ, la expoziţii de grup, la Saloanele Moldovei, Bacău-Chişinău (1997, 1999, 2001, 2003, 2005), expoziţii de grup la Sala Radio, Bucureşti (2000), „Artis”, Bucureşti (2004), Olanda (1998).
Participă la taberele de creaţie de la Potoci, Ceahlăul, Fântânele, Costişa, Durău, Hanul Ancuţei, Văratec, Ardeluţa.
Premiul „Constantin Matasă” (1998) acordat de Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu, Neamţ şi Premiul Juriului (1999) la Bienala „Lascăr Vorel”.
A fost ani de-a rândul custode al Muzeului de Artă Piatra-Neamț din cadrul Complexului Naţional Muzeal Județean Neamț.
„Complet detaşată de aşa zisele complexe feministe, neatinsă de vreun fel de segregare masculină, Violeta Dinu face din propria ei feminitate un argument al sensibilităţii şi vibratilităţii în raport cu orizontul ei uman şi artistic. Se simte bine în colectivitatea unde poate fi cu adevărat singură, deoarece în lipsa fizică a celorlalţi îi adună în preajma ei prin memorie. În consecinţă, face din prezenţele ei între ceilalţi un teritoriu al solitudinii reale.
Aşa se explică, cred, desele participări la taberele estivale ale colegilor nemţeni, unde arată un veritabil apetit pentru colocviile personale şi exclusive cu natura.
O formă de senzualitate cromatică defineşte aproape fiecare lucrare, unde inefabilul funcţionează ca declanşator al procesului de creaţie fiind, concomitent, şi finalitatea lui. O formă de uimire stenică, tonifiantă, animă suprafaţa şi-i conferă energia de a filtra prin ecrane succesive miracolul vegetalului, al formelor montane, al detaliilor arhitecturale mereu incitante. Coloritul se menţine în nota impusă de culoarea locală, iar rarele exaltări sunt doar consecinţa unui moment de tensiune emoţională suplimentară. Lucrările ei au şi un vag sentiment de melancolie, oricum de nostalgice rememorări. Nu pictează cu patos, ci doar cu măsura unui liric permeabil la emoţie şi sentiment. A se grăbi încet a devenit o strategie pentru a ajunge în profunzimile naturii. Lucrările din ciclul «Brateş» au valoarea şi semnificaţia unui argument.” (Valentin Ciucă, „Un secol de arte frumoase în Moldova”, Editura ART XXI, Iaşi, 2009)
