De la etnologul Simion Florea Marian avem o legendă cu tâlc, aşa cum sunt mai toate legendele populare. Se spune că la începutul Lumii, atât gângăniile, cât şi gujuliile (viermii) îi necăjeau aşa de tare pe oameni că acestora nu o dată le era lehamite chiar şi de viaţă din pricina lor.

De la un timp, văzând Dumnezeu că gângăniile şi gujuliile îţi fac de cap, că îi necăjesc pe oameni necontenit, i s-a făcut milă de aceştia şi, voind să-i mântuie de aceste bvietăţi nesuferite, s-a pus, într-un an, , pe la Ziua Crucii, şi prinzându-le pe toate, le-a vârât într-o lacră (cutie de lemn, raclă).

Nu mult timp după aceea, iată că trece pe acolo, din întâmplare un om cu numele de Alexă. Dumnezweu îl întreabă unde merge.

• Spre mare, răspunde Alexă.
• Dacă mergi într-acolo,, zise Dumnezeu, atunci fă bine şi du lăcriţa asta pân’ acolo. Şi vezi de-o aruncă în mare, cât mai departe. Caută,însă, de nu te uita în ea. Cu nici un chip să nu o deschizi şi să te uiţi înăuntru, c-apoi nu-i de bine!

Şi cum îi spuse acestea, îi dete lăcriţa cu toate gângăniile şi gujuliile ferecate acolo.

Alexă nu se puse de pricină, luă lăcriţa şi se porni mai departe, încotro era îndreptat. Însă, cum ajunse la malul mării, nu a putut răbda ca să nu deschidă lacra şi să vadă ce-i înăutru.

N-a apucat însă bine a deschide şi numai ce vede sumedenie de gângănii şi gujulii, cari, slobozite, se duseră în apă ori în pământ, ascunzându-se cât mai adânc.

 Alexă, când văzu aceasta, se băgă în toate răcorile. Iar mai după aceea venindu-şi în fire, a început a alerga în dreapta şi în stânga ca să le prindă şi să le bage iară în lacră. Dar degeaba i-a fost toată alergătura şi munca, deoarece nu le-a mai putut prinde.

Şi de atunci nu numai pământul, ci chiar şi apa mării e plină de tot felul de jigănii, gângănii şi gujulii. Iar pe Alexă, pentru că n-a ascultat, ci a deschis lacra, Dumnezeu l-a prefăcut în cocostârc, ca să le strângă înapoi.

Şi tot de atunci, de la Ziua Crucii şi până la Alexii, toate gângăniile, jigăniile stau ascunse ca într-o lacră prin cele borţi, văgăuni şi alte ascunzişuri, iar când soseşte ziua lui Alexie, atunci iarăşi încep a ieşi din ascunzişurile lor, a umbla în toate părţile şi a-i necăji pe oameni, dacă nu se ştiu feri de dânsele, mai tot aşa ca şi la început.

***

Simion Florea Marian (n. 1 septembrie 1847, Ilișești, Imperiul Austriac – d. 11 aprilie 1907, Suceava, Austro-Ungaria este considerat unul din cei mai de seamă folcloriști și etnografi români, lăsând urmașilor o operă încă neegalată în literatura noastră de specialitate. Pe lângă culegeri de folclor din toate ținuturile locuite de români, a scris monografii despre sărbători, datini românești, ornitologie, cromatică etc. Prin opera lui a pus bazele cercetării științifice a folclorului și a stimulat culegerea amplă a creațiilor populare de către alți cercetători.

A fost, pe rând, preot în Poiana Stampei (1875-1877), Voloca (în apropiere de Cernăuți) (1877) și Siret (1877-1883), profesor de religie și limba română la „școala poporală” și la „școala reală inferioară” din Siret (1879-1883), profesor de religie la Gimnaziul greco-ortodox din Suceava (1893-1907), protopresbiter (1903).

A fost, de asemenea, un membru activ al Academiei Române (1881), membru în Societatea geografică română și Societatea istorică română din București, în Comisia centrală pentru conservarea monumentelor istorice din Viena, membru de onoare al mai multor societăți culturale (Societatea Academică Literară „România Jună” din Viena, Junimea și Dacia din Cernăuți).