„Demult, pământul acesta era locuit de zâne. Dar ele or pierit pe rând, odată cu credinţa oamenilor. Care or mai fi rămas, se ascund prin văgăuni şi locuri neum­blate. Dansează pe crestele munţilor neostenite până în zori, când teama de oameni le împrăştie. într-o noapte, în vârtejul dansului, o zână o căzut într-o gură de mină. Suratele, văzându-i lipsa, au socotit-o moartă, au bocit-o şi apoi au uitat-o. Dar, zâna n-a murit. A găsit-o un băieş (miner) care i-a spus: «Te-aş duce acasă, dar eşti prea frumoasă pentru coliba mea sărăcăcioasă. Ce să mă fac cu tine?». îi dete Dracul un gând: s-o mânjească cu cărbune, să n-o recunoască nimeni, şi s-o scoată la lumina zilei. Zâna s-o învoit. După ieşirea din baie (mină) o întrebă: «- Acum unde să te duc?». «- Aşteaptă până când ziua face cruce cu noaptea şi du-mă la suratele mele». Când au ajuns sus, pe crestele munţilor, băieşul a lăsat-o singură să-şi aştepte suratele. Dar zânele, care n-au recunoscut-o, au omorât-o cu pietre şi cu bolovani. Abia după aceea şi-au dat seama că e surata lor. A fost atunci mare jale pentru zâne. Au plâns-o zile şi nopţi la rând apoi s-au hotărât s-o îngroape. Au dus-o la Jiu s-o spele de cărbune. De atunci o tăt spală şi plâng”. (Ion Ghinoiu, „Calendarul ţăranului român”)