Denumirea populară a lunii februarie, Faur, este legată de meşterii fauri, lucrători ai fierului, care pregăteau uneltele de muncă, ascuţeau sau confecţionau fiarele sau cuţitele de plug înainte de deschiderea sezonului agrar.
Personificare a celei mai scurte luni a anului, 28 de zile în anii normali, 29 în cei bisecţi, Faur este, dintre cei 12 fraţi ai săi, cel mai mic. Vremea schimbătoare din luna februarie ar reflecta capriciile copilului Faur: când râde şi zâmbeşte e frumos, când plânge bate viscolul, când e supărat dă ger de crapă pietrele. El intră în conflict cu Martie pe care l-a împrumutat cu câteva zilele friguroase şi refuză să i le înapoieze. Timpul capricios de la începutul lunii martie s-ar datora acestor fraţi care s-ar lupta pentru zilele împrumutate. Prin asemenea poveşti explicau bătrânii copiilor de ce februarie are un număr mai mic de zile în comparaţie cu celelalte luni ale anului, iar timpul de la începutul lunii martie este foarte schimbător.
În cursul lunii februarie se încheiau şezătorile şi, împreună cu acestea, distracţiile tinerilor din serile şi nopţile lungi de iarnă. Apropierea sezonului agrar aducea în prim-plan preocupările de ordin economic: îngrijirea atentă a vitelor de muncă, repararea uneltelor, pregătirea seminţelor pentru semănat.
Liniştea şi odihna în sat erau aduse de Caii lui Sântoader, feciori voinici şi frumoşi, dar cu coadă de cal în pantaloni şi cu copite în opinci. Aceştia intrau în şezătoare, casa unde se întâlneau fetele cu băieţii, luau fetele la joc, zburau cu ele în înaltul Cerului de unde le lăsau să cadă pe pământ.
