De câteva săptămâni, Centrul pentru Cultură și Arte “Carmen Saeculare” Neamț face o incursiune în lumea unui dintre meșteșugurile dispărute ale românilor de altădată, plutăritul.

Am avut ocazia să aflăm de la învățătorul Teoctist Galinescu, de loc din Hangu, cum se face o plută, ce părți componente avea acest mijloc de transport, la ce foloseau plutele, care era îmbrăcămintea unui plutaș, cu ce greutăți se confrunta acesta în alunecarea, deseori anevoioasă, pe Bitriță, cum erau chinuiți plutașii de “închisorile” care se formau pe cursul apei, precum și câteva întâmplări cu haz din lumea plutașilor.

Acum, schimbând îndrumătorul, vom afla din lucrarea “Etnografia Văii Bistriței” despre munca de la pădure de dinaintea formării plutelor, despre mijloacele de transport folosite în această muncă, precum și despre zonele din ținutul Neamț în care era practicat plutăritul.

Înainte de a purcede lectura, am dori să atragem atenția asupra faptului că “Etnografia Văii Bistriței”, scrisă de un colectiv redacțional din cadrul “Grupului de cercetări complexe Bicaz al Academiei Republicii Socialiste România”, a fost editată în 1973, la Piatra-Neamț. Astfel, referirile temporale de mai jos, ca “în epoca capitalistă” și “primele decenii ale secolului nostru” trebuie percepute drept perioada interbelică, iar expresia “în secolul trecut” se referă, de fapt, la veacul XIX.

“Plutăritul pe Valea Bistriţei a fost strâns legat de munca la pădure. În condiţiile de dezvoltare social-economică a regiunii în epoca feudală, când în zona de munte a ţinutului Neamţ nu existau şosele, iar puţinele drumuri care străbăteau parţial regiunea erau ne­amenajate, greu practicabile, singurul mijloc de transport al lemnelor ce se tăiau din pădurile acestei părţi a Carpaţilor Orientali era plutăritul. El se efectua pe pâraiele mai mari de munte şi pe apa Bistriţei. În zona Bicaz, dintre pâraiele ce se revărsau în Bistriţa şi pe care se plutărea în acea vreme, era numai Bistricioara. Mai spre nord, în regiune, ase­menea pârâuri erau Neagra Broştenilor, Neagra Şarului.

În epoca capitalistă, cu toate că lucrul la pădure a căpătat o mare dezvoltare, în această regiune principalul mijloc de transport al lemne­lor la fabricile de cherestea nu s-a schimbat, ci a rămas tot plutăritul. Abia în ultimii 25 de ani, alături de plute s-au folosit camioanele ca mijloc de transport al lemnelor la centrele de prelucrare a lemnului.

Când vorbim de plutărit pe Bistriţa ca mijloc de transport, trebuie avute în vedere două aspecte şi anume că, pe de o parte, înseşi lemnele din care era alcătuită pluta erau transportate prin acest mijloc la punc­tele de destinaţie, iar, pe de altă parte, că pluta servea ca mijloc de transport al diverselor încărcături: lemne, mărfuri, alimente, precum şi oameni. Încărcături s-au transportat cu plutele pe Bistriţa până pe la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului nostru. Însemnătatea lui a fost şi mai mare în trecut, din lipsa altor căi de transport, cauzată de nivelul scăzut de dezvoltare a forţelor de producţie ale economiei acestei regiuni, de înapoierea social-economică în care era ţinută populaţia. D. G. Ionescu menţionează, chiar la sfârşitul veacului trecut, că pe plute se cărăuşesc la Piatra vite, mai ales boi, piatră, fân, lână, brânzeturi, cai.

Dintre locuitorii satelor zonei Bicaz s-au ocupat cu plutăritul numai o parte, cu deosebire buhălnicenii, vestiţi atât ca plutaşi cât şi ca legători de plute. Plutăritul a fost o ocupaţie sezonieră. Cei care plutăreau prac­ticau această ocupaţie ani la rând. Iarna mergeau şi ei la lucru la pădure, cunoscând la fel de bine şi această muncă. Câştigul pe care-1 puteau obţine în sezonul plutăritului, adică de primăvara până toamna, nu era suficient pentru a acoperi necesităţile de trai ale familiei plutaşului. Acesta era nevoit, după relatările primite de la informatori, să meargă iarna să lucreze la pădure.

Întocmai ca şi lucrul la pădure, plutăritul a fost practicat de locui­torii din satele zonei Bicaz în toată regiunea cuprinsă între Piatra-Neamţ şi Broşteni. Ei nu s-au limitat, deci, să meargă la lucru numai în centrele de exploatare apropiate.

Din raza zonei Bicaz categoriile de plută ce urmau a fi transportate pe Bistriţa nu au fost numeroase. Dimpotrivă, din pădurile Hangu, Buhalniţa, Bicaz ca şi din pădurea Tarcău, după cum menţionează la începutul secolului nostru, M. Anania, se trimiteau numai plute din lemn scurte, denumite butuci.

Plutaşii din zonă au practicat plutăritul cu precădere pe distanţa cuprinsă între Broşteni – Piatra-Neamţ. Arareori mergeau cu plutele pînă la Bacău; aceasta era excepţie, nu regulă. Raza Broşteni – Piatra-Neamţ era regiunea în cuprinsul căreia au muncit, alături de plutaşii din alte sate, căpătând experienţă, cunoştinţe bogate şi temeinice legate de această ocupaţie. De fapt, după cum subliniază toţi cei care s-au ocupat cu studierea plutăritului în această regiune, pe Bistriţa, plutăritul se efectua în câteva etape: de la Dorna la Broşteni, de la Broşteni la Piatra-Neamţ, iar de la Piatra-Neamţ plutele erau mânate până la revărsarea în Siret sau chiar până la Galaţi.

După părerea noastră, practicarea plutăritului pe distanţe limitate era condiţionată şi de faptul că plutaşii cunoşteau în amănunt numai o porţiune a Bistriţei şi nu se avântau mai departe; din cauza lipsei de amenajare a cursului râului Bistriţa, plutele se puteau sparge uşor şi puneau în pericol viaţa plutaşilor. De altfel şi categoriile de plute aduse dinspre Dorna, faţă de cele ce se făceau în zonă, erau diferite.” (“Etnografia Văii Bistriței”, Piatra-Neamț, 1973)