Astăzi, Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” își propune să omagieze memoria unui artist plastic de valoare al ținutului Neamț – Mircea Răsvan Ciacâru, dar și a Omului care a fost, unul cald și de o bunătate rar întâlnită. Un artist care la fiecare expoziție – personală sau de grup – venea mereu cu ceva nou. Tablourile sale reprezentau adevărate lucrări de compoziție.

Mircea-Răzvan Ciacâru s-a născut în ziua de 9 iulie 1946, la Cluj-Napoca. A absolvit cursurile primare, cele gimnaziale, liceale şi Facultatea de Arte Plastice (1973), toate la Timişoara.

Repartizat în judeţul Neamţ (1973), a predat la şcolile din Bălţăteşti şi Negreşti, apoi, la Şcoala Populară de Artă, până în 1981, când s-a transferat la Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, ca muzeograf restaurator.

A expus în multe locuri din ţară, lucrări semnate Mircea Răsvan Ciacâru se găsesc în colecţii (la primării, ambasade) din București, din Statele Unite ale Americii, Germania, Olanda, Rusia, Franţa, Israel, Italia. Cum singur recunoștea: „aşa sunt eu. La pictură nu voi spune niciodată că sunt foarte bun, ci încerc să lucrez la capacitatea mea maximă. Am lucrări în ţară şi în străinătate. A avea lucrări în afara ţării nu înseamnă foarte mult dacă nu le ai în colecţii muzeale sau în colecţii de stat. Sunt lucrări cumpărate de străini.”

Personalitate complexă, Mircea Răsvan Ciacâru a fost un pictor valoros, dar și un restaurator de același calibru, lucrând ani de zile la Complexul Muzeal Județean Neamț.

Pentru instituția noastră, Mircea Răsvan Ciacâru a însemnat artistul care a imaginat, proiectat și executat trofeele celor mai importante proiecte culturale desfășurate de Centru – Festivalul „Vacanțe Muzicale la Piatra-Neamț”, Festivalul Internaționl de Folclor „Ceahlăul”, Festivalul de muzică populară pentru copii și tineri „Florile Ceahlăului” și Concursul național de proză „Ion Creangă”, Opera omnia. De asemenea, nu trebuie omis faptul că artistul a activat câțiva ani ca profesor al clasei de pictură din cadrul Școlii Populare de Artă Piatra-Neamț.

• 

• 

• 

• 

În cele ce urmează, vă propunem un portret al ARTISTULUI Mircea Răsvan Ciacâru, completat cu cel al RESTAURATORULUI cu același nume.

Înainte de a vă invita să intrați în intimitatea pictorului și restauratorului Mircea Răsvan Ciacâru, transmitem un gând pios și ne dorim ca memoria sa să fie eternă!

UN ROMANTIC AL PENELULUI

„Având o bună dexteritate artistică, am dorit să urmez arhitectura. Episodul nu e important, cert e că nu am ajuns până acolo. Trecând prin mai multe şcoli asemănătoare, dar nu pe gustul meu şi pe puterile mele, am ales să urmez Facultatea de Arte Plastice din Timişoara. Am mers direct la pictură, de la început, simţind o anume afinitate şi o anume sensibilitate spre culoare şi spre desen. Mai puţin spre sculptură, care presupune alte calităţi. Am intrat în 1971 şi am avut ca îndrumător la pictură pe unul dintre pictorii foarte buni ai acestei ţări, Ioan Sulea-Gorj, originar din zona Olteniei, un foarte bun desenator şi un foarte bun colorist. (…)

Terminând facultatea, am venit la Bălţăteşti prin repartiţie guvernamentală, având de ales dintre zona Deltei, a Moldovei, ori a Olteniei. Am gândit cu sufletul, tatăl meu fiind din această zonă. Cunoşteam de acasă că moldovenii sunt oameni calzi care, dacă e nevoie, cum se spune, îşi dau şi cămaşa de pe ei. Din 1973 sunt pe aceste meleaguri. La început, ca profesor de desen la Bălţăteşti. Din acea perioadă mi-a rămas o lucrare la şcoala din Ghindăoani, înfăţişându-l pe Vasile Conta.

A urmat un an la Şcoala Populară de Artă, acolo unde director era Valentin Ciucă, de care, de atunci, mă leagă o amiciţie frumoasă. Aşa cum, tot de atunci încoace, am legat alte amiciţii şi chiar prietenii cu mulţi alţi oameni ai locului. Îmi amintesc de legăturile făcute atunci cu „Pif” Diaconu, cu Bezem, cu Cepoi, cu Simionescu. Mai erau doamna Iulia Hălăucescu, Pompiliu Clement şi Radu Ciontea. O lume frumoasă a artelor din Neamţ.

În acelaşi timp cu cursurile de la Şcoala Populară, predam şi la şcoala din Negreşti. Acolo, mă pot lăuda, l-am descoperit pe Petrică Vamanu, cel pe care (e singurul meu merit) l-am îndrumat spre Liceul de Artă din Bacău, unde a avut profesori foarte buni. De acolo, de la Bacău încolo, a fost meritul său că a ajuns departe ca artist. (…)

În Uniunea Artiştilor Plastici am intrat mai târziu decît s-ar presupune. Din vină proprie. Înainte de ‘89, ca să intri în U.A.P. trebuia să ai două participări la republicanele de la Bucureşti. Eu am avut doar una şi o participare la o republicană a profesorilor, care s-a ţinut tot în Bucureşti. După care am făcut o pauză de vreo zece ani. Nu am mai lucrat. Din motive personale. Am renunţat la învăţământ pentru că nu era ce-mi doream eu. Pentru mine, satisfacţiile din acest domeniu, pedagogic, nu erau dintre cele pe care le-aş fi dorit. Astfel că am hotărât să merg spre o altă direcţie. Am ales munca în Muzeu şi bine am făcut. O puteam alege mai devreme.

După pauza de zece ani, fiindcă simţeam că-mi lipseşte ceva, am revenit la pictură. Am simţit nevoia să mă exprim din nou şi pe pânză. S-a întâmplat după 1990. Am revenit timid, resimţind din plin această lungă pauză. Ca şi la scriitori, ca şi la compozitori, orice zi de lucru este una câştigată, este un exerciţiu în plus. Şi în domeniul plastic, orice zi lucrată te ajută să creşti sau să te stabilizezi într-un anume fel. Şi la un anumit nivel.”

PORTRET DE RESTAURATOR

Pe lângă calm, răbdare, meticulozitate și o anumită disciplină, este bine ca un specialist în restaurare să aibă și pregătire în domeniul artistic, fapt care îl ajută la întregirea unui obiect. Un om care are o astfel de pregătire, indiferent că este sculptură, pictură sau grafică, vede altfel obiectul. Simte volumul, intuiește și gândește culoarea. „Dar fără pasiunea depusă în această muncă, obiectul rezultat nu are viață. Munca în restaurare dă viață. Altfel am fi simpli manufacturieri, care facem obiecte identice. În munca mea, chiar dacă aparent unele obiecte seamănă cu altele, nu sunt identice. Asupra fiecăruia intervin în alt fel și le confer personalitate. De aici se observă și pasiunea cu care lucrează un restaurator”.

Iar asta nu-i lipsea lui Mircea Răsvan Ciacâru. Școlit în Timișoara, a tânjit mereu spre o carieră în restaurare. A intrat în universul muzeelor în 1981. „La momentul venirii mele aici am găsit o atmosferă extraordinară. Dar și un mare specialist în restaurare, lucru care mi-a ușurat trecerea de la catedră spre noua muncă. Am dat de Aurel Buzilă care, în anii ’80, era printre primii șase restauratori ai țării. Nu erau mulți, fiindcă nu era o școală propriu zisă de restauratori în România. Practic ei, specialiștii de atunci, au pus bazele unui studiu temeinic în această direcție. Restauratorii se formau la masa de lucru, ajutați de cei cu experiență. Învățau din puținul material care exista, fiindcă intrau în țară foarte puține reviste de specialitate.”

Când a ajuns la Complexul Muzeal Neamț, Mircea Răsvan Ciacâru avea deja o idee asupra ce însemna instituția și munca. „Când ești angajat într-un muzeu, te interesezi de profilul său. Acesta fiind de arheologie și de istorie, am citit, căutând să aflu despre ce este vorba, am stat de vorbă cu cei care lucrau aici, cu arheologi, cu restauratori. Am avut marele noroc să-l găsesc la începutul carierei de restaurator pe Aurel Buzilă. Mi-am făcut pregătirea de bază aici, la Piatra-Neamț. Apoi am făcut un stagiu la București, după care am făcut practică la Muzeul Național, pe metale și pe ceramică. După ce mi-am dat atestatul de restaurator, lucrarea mi-a circulat în lumea restrânsă a Centrului de perfecționare ca model de cum se duce la bun sfârșit o lucrare de restaurare. Asta arată, zic eu, că muzeul din Piatra a avut, are și cred că va avea în continuare un personal foarte bine pregătit în acest domeniu. Faptul că lucrăm pe cultura Cucuteni este un mare avantaj. Sigur, mai există muzee din țară cu astfel de exponate, dar, vorbind strict de restauratori, la Piatra-Neamț este nucleul cel mai important din România. În plus, am simțit că materialul de lucru de aici îmi oferă posibilitatea să cresc și să ajung la valoarea unui profesionist precum Aurel Buzilă. Nu știu dacă s-a întâmplat așa, cert este că, acum, aproape de pensionare, las în urma mea câteva lucrări grele, importante din expoziția de bază a Muzeului. Prin mână mi-au trecut, din 1984 și până astăzi (2010, n.a.), câteva sute de obiecte”.

Munca pe obiect este doar o parte a complicatului proces pe care îl presupune restaurarea. Mircea Răsvan Ciacâru povestea că trebuia să-și noteze fiecare operație, făcea fotografii ale obiectul în curs de restaurare în toate etapele, întocmea un document complex despre toată operațiunea.

De regulă, un obiect se restaurează pentru un număr de ani. Restaurarea nu este definitivă. Materialele folosite trebuie să fie reversibile, ceea ce nu le dă o viață lungă. „Dacă munca restauratorului este de calitate, durata de viață a obiectelor restaurate ajunge la cincisprezece ani. Apoi, ele sunt re-restaurate. Avem exemple de astfel de obiecte, atât în muzeu, cât și în depozit. Ele trebuie revizuite permanent, fiindcă au o calitate excepțională din punct de vedere istoric. Unele sunt unice în lume. Pleacă la multe expoziții prin lume, iar la transport, oricâte măsuri s-ar lua (și se iau, altfel firma de asigurări n-ar permite transportul), ele suferă tensiuni. La întoarcerea obiectului în muzeu, trebuie controlat de către restaurator. La fel, atunci când noi primim în expoziție obiecte care nu sunt ale noastre, ne uităm la ele, le studiem, iar în cazul în care s-a întâmplat ceva cu ele, intervenim, le facem fișe unde notăm tot ceea ce constatăm, pentru ca la întoarcerea în muzeul mamă, cei de acolo să știe tot ceea ce s-a întâmplat cu obiectele. Aceste fișe se predau și viitorilor specialiști în restaurare, pentru ca aceștia să știe ce operații s-au realizat, cu ce materiale s-a lucrat. Fiecare exponat are un curriculum vitae, o istorie. De exemplu, acum, la ultimele săpături, arheologul îmi aduce fragmentele găsite, discutăm împreună, îmi comunică ce fel de obiect este, la ce folosește. Discuțiile, colaborările între arheolog și restaurator sunt obligatorii, sunt firești. Numai așa se poate reconstitui un obiect și i se poate (re)da viață.”