OMAGIU ADUS MEMORIEI PICTORULUI MIRCEA RĂSVAN CIACÂRU

Postat pe de

Astăzi, Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” își propune să omagieze memoria unui artist plastic de valoare al ținutului Neamț – Mircea Răsvan Ciacâru, dar și a Omului care a fost, unul cald și de o bunătate rar întâlnită. Un artist care la fiecare expoziție – personală sau de grup – venea mereu cu ceva nou. Tablourile sale reprezentau adevărate lucrări de compoziție. E de ajuns să privim câteva și ne vom convinge imediat de acest lucru.
A expus în multe locuri din ţară. Lucrări semnate Mircea Răsvan Ciacâru se găsesc în colecţii (la primării, ambasade) din București, dar și din Statele Unite ale Americii, Germania, Olanda, Rusia, Franţa, Israel, Italia. Cum singur recunoaște: „aşa sunt eu. La pictură nu voi spune niciodată că sunt foarte bun, ci încerc să lucrez la capacitatea mea maximă. Am lucrări în ţară şi în străinătate. A avea lucrări în afara ţării nu înseamnă foarte mult dacă nu le ai în colecţii muzeale sau în colecţii de stat. Sunt lucrări cumpărate de străini.”
Personalitate complexă, Mircea Răsvan Ciacâru a fost un pictor valoros, dar și un restaurator de același calibru, lucrând ani de zile la Complexul Muzeal Județean Neamț.
Pentru instituția noastră, Mircea Răsvan Ciacâru a însemnat artistul care a imaginat, proiectat și executat trofeele celor mai importante proiecte culturale desfășurate de Centru – Festivalul „Vacanțe Muzicale la Piatra-Neamț”, Festivalul Internaționl de Folclor „Ceahlăul”, Festivalul de muzică populară pentru copii și tineri „Florile Ceahlăului” și Concursul național de proză „Ion Creangă”, Opera omnia. De asemenea, nu trebuie omis faptul că artistul a activat câțiva ani ca profesor al clasei de pictură din cadrul Școlii Populare de Artă Piatra-Neamț.


În cele ce urmează, vă propunem un portret al ARTISTULUI Mircea Răsvan Ciacâru, promițând să revenim și cun portret al RESTAURATORULUI cu același nume. Materialul este în fapt un interviu luat artistului acum zece ani.
Înainte de a vă invita să intrați în intimitatea pictorului și restauratorului Mircea Răsvan Ciacâru, transmitem un gând pios și ne dorim ca memoria sa să fie eternă!

UN ROMANTIC AL PENELULUI

Grupul celor cinci şi Nicu Covaci printre colegii cei mai dragi
– Cum a început totul?
– Era o zi de vară, 9 iulie 1946, o zi mohorâtă. Chiar cu furtuni. Pe la zece seara, am înţeles eu din spusele părinţilor, m-am născut. Pentru că la vremea respectivă tata avea serviciu în armată, fiind şi perioada anilor imediat de după război, se muta destul de des. Astfel, de la vârsta de un an, eu am crescut şi am trăit la Timişoara. Așa se face că mă consider timişorean. Acolo am făcut o secţie de reală a Liceului numărul 10. Urmăream să fac o carieră în arhitectură. Liceul era mixt, în sensul apartenenţei la naţionalităţi. Multicultural, cu clase române, maghiare, germane sau sârbeşti. Dar, indiferent de naţionalitate, împreună, ne-am înţeles foarte bine.
Având o bună dexteritate artistică, am dorit să urmez arhitectura. Episodul nu e important, cert e că nu am ajuns până acolo. Trecând prin mai multe şcoli asemănătoare, dar nu pe gustul meu şi pe puterile mele, am ales să urmez Facultatea de Arte Plastice din Timişoara. Am mers direct la pictură, de la început, simţind o anume afinitate şi o anume sensibilitate spre culoare şi spre desen. Mai puţin spre sculptură, care presupune alte calităţi. Am intrat în 1971 şi am avut ca îndrumător la pictură pe unul dintre pictorii foarte buni ai acestei ţări, Ioan Sulea-Gorj, originar din zona Olteniei, un foarte bun desenator şi un foarte bun colorist.
Orele de la facultate erau o plăcere. Eram o grupă de nouă studenţi. S-au creat anumite afinităţi între noi şi, chiar de la sfârşitul primului an de studenţie, am început să itinerăm o expoziţie de grup. Grupul celor cinci, aşa ne-am autointitulat, cu lipsă de imaginaţie, dar suficient ca să ne desprindem şi să avem o anume personalitate. Cu acea expoziţie grupul nostru a fost la Arad, la Turnu-Severin, la Lugoj, evident în Timişoara. Fiecare dintre cei cinci aveam deja o personalitate distinctă. Unul dintre noi era un foarte bun sculptor şi s-a axat pe sculptură. Acum este la Budapesta, un bun artist al Ungariei. El venea de la Arad şi l-am asimilat în grup, deşi nu era din grupa noastră de nouă. Un alt coleg, de la Turnu-Severin, este astăzi un nume cunoscut în sculptura românească, Ştefan Călărăşanu. Pe atunci făcea o anume pictură, poate fi găsit frecvent în colecţiile din ţară. Un coleg care a emigrat în Anglia, Valentin Popescu, făcea şi el o pictură deosebită de noi ceilalţi. Un altul era Someşan, care a făcut pictură bisericească. Din păcate nu mai trăieşte, ca şi cel din Anglia. În fine, eram eu, cel care făceam o pictură suprarealistă, influenţat fiind de profesorul Ion Sulea-Gorj. Am cochetat o vreme cu această pictură, care, zic eu, mi se potrivea. Sau eu mă încadram bine în această categorie, nu uşoară, din ramurile picturii.
– Fiecare cu o altă personalitate, reuşeaţi să vă completaţi unul pe celălalt…
– Da. Fiecare membru al grupului de cinci venea cu cinci până la zece lucrări proprii (în funcţie şi de disponibilitatea locului în care expuneam), lucrări de calitate, dar şi cu o anumită variaţie a artelor plastice – pictură, pictură suprarealistă, sculptură. Expoziţiile astfel realizate erau aparent eterogene, dar conţineau şi o doză importantă de coeziune a plăcerii noastre de a lucra, sufletească dacă vreţi, coeziune care reprezenta şi un anume liant plastic fără de care nu se poate realiza o expoziţie cu cinci personalităţi în formare.
– Alţi colegi de succes?
– Am avut un coleg la facultate, un nume celebru, Nicu Covaci. Nu-l interesa în mod special facultatea, trebuia să fie student şi a făcut artele plastice. Multă vreme nu i-am ştiut evoluţia, până l-am găsit pe internet acum câţiva ani. Am descoperit nişte lucrări ale sale de o forţă şi de o vigoare monumentală care m-au surprins. Nu-l ştiam capabil de o asemenea forţă şi dexteritate. Mi-am dat astfel seama că el face o carieră plastică care este foarte puţin cunoscută. În Germania sunt nişte săli de sport cu fresce enorme executate de el, de o mare calitate artistică. În casa sa are câteva lucrări (în afara celor împrăştiate) care explodează de desen, de forţă, de un foarte bun ritm plastic. El este un artist complet, pentru că are rezultate remarcabile şi în muzică şi în artele plastice şi în poezie.

Iosif Constantin Drăgan, omul care simţea şi aprecia artiştii
– Să înţeleg că eraţi un grup de succes.
– În afara faptului că a expus în câteva oraşe, grupul nostru a fost recunoscut ca atare de artiştii consacraţi şi luat în custodia lor. Un exemplu ar fi întâmplarea cu Iosif Constantin Drăgan. Acest mare român al nostru, trăitor în Italia prin anii şaptezeci, un avocat cu o foarte mare deschidere pe pieţele artistice ale Italiei şi Spaniei, cel care intenţionase să deschidă la Timişoara un institut de marketing care să-i poarte numele – dar, cum nu era voie ca instituţii să aibă nume proprii, intenţia nu s-a finalizat –, acest domn patrona o mare expoziţie şi o tabără de pictură la Palma de Mallorca. Cumva aflase de noi, de grupul celor cinci, ne-a și invitat să participăm. Bineînţeles că nu am ajuns la Palma de Mallorca fiindcă nu aveam voie să ieșim din țară, în acele vremuri. Dar faptul că fusesem invitaţi spune multe asupra faptului că noi ne-am dorit şi am şi reuşit o anume calitate în lucrările noastre. Eram atunci studenţi în anul trei. Acest personaj, acum controversat la noi, era un mare iubitor de artă. L-a şi ajutat pe colegul Valentin Popescu să ajungă iniţial în Italia şi apoi în Anglia.
– Mergeaţi să pictaţi şi în aer liber?
– Desigur că am avut ore şi în aer liber, deşi profesorul Sulea-Gorj nu era adeptul acestui stil. Îmi aduc aminte că la prima ieşire am fost puşi să numărăm câte tonuri de verde întâlneam atunci, în momentul acela, în natură. Am ajuns până pe la paisprezece, apoi am sărit la treizeci. Sigur am repetat câteva, fiindcă altfel este foarte greu.

Venirea şi stabilirea artistului la Piatra-Neamţ
– Cum aţi ajuns de la Timişoara la Piatra?
– Terminând facultatea, ne-am împrăştiat. Eu am venit la Bălţăteşti prin repartiţie guvernamentală, având de ales dintre zona Deltei, a Moldovei, ori a Olteniei. Am gândit cu sufletul, tatăl meu fiind din această zonă. Cunoşteam de acasă că moldovenii sunt oameni calzi care, dacă e nevoie, cum se spune, îşi dau şi cămaşa de pe ei. Din 1973 sunt pe aceste meleaguri. La început, ca profesor de desen la Bălţăteşti. Din acea perioadă mi-a rămas o lucrare la şcoala din Ghindăoani, înfăţişându-l pe Vasile Conta.
A urmat un an la Şcoala Populară de Artă, acolo unde director era Valentin Ciucă, de care, de atunci, mă leagă o amiciţie frumoasă. Aşa cum, tot de atunci încoace, am legat alte amiciţii şi chiar prietenii cu mulţi alţi oameni ai locului. Îmi amintesc de legăturile făcute atunci cu „Pif” Diaconu (Dumnezeu să-l odihnească în pace!), cu Bezem, cu Cepoi, cu Simionescu. Mai erau doamna Iulia Hălăucescu, Pompiliu Clement şi Radu Ciontea. O lume frumoasă a artelor din Neamţ.
În acelaşi timp cu cursurile de la Şcoala Populară, predam şi la şcoala din Negreşti. Acolo, mă pot lăuda, l-am descoperit pe Petrică Vamanu, cel pe care (e singurul meu merit) l-am îndrumat spre Liceul de Artă din Bacău, unde a avut profesori foarte buni. De acolo, de la Bacău încolo, a fost meritul său că a ajuns departe ca artist.

Pauza de un deceniu din cariera plastică
În Uniunea Artiştilor Plastici am intrat mai târziu decît s-ar presupune. Din vină proprie. Înainte de ‘89, ca să intri în U.A.P. trebuia să ai două participări la republicanele de la Bucureşti. Eu am avut doar una şi o participare la o republicană a profesorilor, care s-a ţinut tot în Bucureşti. După care am făcut o pauză de vreo zece ani. Nu am mai lucrat. Din motive personale. Am renunţat la învăţământ pentru că nu era ce-mi doream eu. Pentru mine, satisfacţiile din acest domeniu, pedagogic, nu erau dintre cele pe care le-aş fi dorit. Astfel că am hotărât să merg spre o altă direcţie. Am ales munca în Muzeu şi bine am făcut. O puteam alege mai devreme.
După pauza de zece ani, fiindcă simţeam că-mi lipseşte ceva, am revenit la pictură. Am simţit nevoia să mă exprim din nou şi pe pânză. S-a întâmplat după 1990. Am revenit timid, resimţind din plin această lungă pauză. Ca şi la scriitori, ca şi la compozitori, orice zi de lucru este una câştigată, este un exerciţiu în plus. Şi în domeniul plastic, orice zi lucrată te ajută să creşti sau să te stabilizezi într-un anume fel. Şi la un anumit nivel.

În final şi o nemulţumire personală
– O lucrare a dumneavoastră de care să fiţi foarte mulţumit?
– O lucrare care nu a fost suficient de văzută este portretul mare al părintelui Iustin Pîrvu. El, portretul, a fost expus doar la Fundaţia “Ştefan cel Mare”, după care a fost dus la părinte şi acum se află în chilia sfinţiei sale. O consider o lucrare a mea foarte bună.
Pictez, de asemenea, natură statică, portrete, peisaje, flori – aici, recunosc, am unele rezerve: probabil că nu le redau eu sensibilitatea suficient. Mă simt bine în lumea naturii statice, atât ca dimensiune de lucrare, cât şi ca elemente pe care le găsesc mai uşor, la îndemână, şi pe care le aşez mai lesne, le dau viaţă. La fel de bine mă simt şi în lumea portretului.
– Mergeţi cu expoziţii şi prin alte oraşe?
– Da. Mai rar în ultimul timp. Faptul că nu am mai multe participări îmi aparţine. Mi se întâmplă în ultimul timp ca atunci cînd sunt invitat să expun – mi s-a întâmplat recent, fiind invitat la o colectivă la Sibiu – să refuz participarea pentru că nu sunt mulţumit cu lucrările pe care le am acasă. Lipsa timpului de lucru continuu este un dezavantaj al meu. Faptul că am un serviciu mă face să lucrez în domeniul plastic în general sâmbăta şi duminica, legat, ca să se simtă ceva. Din cauza asta şi rezultatele nu sunt pe măsura dorinţelor. Sincer vă spun că abia aştept să ies la pensie. Să am – poate mă păcălesc –, să am timpul de lucru continuu. Important e să fiu sănătos. Idei am pentru încă câteva cicluri de creaţie.
– Vă doresc să vi se îndeplinească planurile!