În graiul popular oala şi strachina de pământ sunt termeni obişnuiţi de comparaţie pentru trupul şi sufletul omului. Oala are gură, buză, gât, burtă, toartă, mănuşă, mână, picior; când e bine arsă are glas frumos, când e ciobită sună răguşit; fecioara este asemuită cu oala nouă, neîncepută, fata greşită cu oala dogită, iar femeia bătrână cu hârbul şi oala hodorogită. În peste 140 de proverbe şi zicători româneşti referitoare la vasele de lut, oala este termen polivalent de comparaţie: „sună a oală”, pentru omul grav bolnav, sinonim cu zicala „e pe ducă”, adică trage să moară; „s-a făcut oale şi ulcioare”, pentru omul mort de multă vreme, transformat în pământ din care se fac oalele şi ulcioarele; „a mâncat din oală”, pentru fata care şi-a pierdut fecioria; „în oala acoperită, nimeni nu ştie ce fierbe”, pentru persoanele ascunse şi făţarnice; „nici o bucată pricopsită nu sunt, dar nici fi-te ce oală mă încape”, adică nu sunt mare lucru, dar nici atât de neisprăvit pe cât mă credeţi; „pământul până nu-1 calci, oale din el nu faci”, pentru copilul nepedepsit când greşeşte; „a fi goală ca oala”, pentru femeia lipsită de suflet; „beţivanului şi dracul îi iese cu oala (cu vin) în cale”, pentru oamenii care umblă beţi. Altele definesc cinstea, puritatea, sărăcia, bogăţia, lăcomia, zgârcenia, vârsta oamenilor.

Numitorul comun care leagă spiritual omul de oală este pământul, prezentat de credinţele populare ca un organism viu, înzestrat cu inteligenţă. Asemănător omului, pământul are nevoie de odihnă pe timp de noapte. în nordul Bucovinei era păcat să-l sapi după apusul Soarelui şi, mai ales, în timpul nopţii când trebuia să se odihnească, în heterogamia cosmică Pământul este mama care naşte şi hrăneşte pruncii, iar Cerul este bărbatul, tatăl copiilor. (Io Ghinoiu)