Butucul de Crăciun a fost multă vreme substitut al zeului mort reprezentat de un trunchi de stejar tăiat din pădure şi ars pe vatră (incinerat) în noaptea de 24/25 decembrie. Copacul tăiat (butucul) simboliza moartea anuală a zeului Crăciun care renăştea, prin ritul funerar de incinerare practicat de daci şi de daco/romani, înainte de creştinare.

În limba română cuvântul butuc are, printre altele, o semnificaţie funerară: a găsi pe cineva butuc se spune despre omul mort fără lumânare; a-l lega butuc se spune despre cel imobilizat ca un mort. La întocmirea arborilor genealogici butucul este numele strămoşului din care coboară spiţele de neam.

În multe locuri de la noi este consemnat obiceiul arderii în Ajunul şi ziua de Crăciun unui lemn (butuc), iar tăciunele rămas se păstra ca leac pentru vindecarea bolilor.

Împodobirea pomului de Crăciun a fost suprapus peste obiceiul autohton al incinerării cadavrului fitomorf, butucul de Crăciun. Începând cu a doua jumătate a secolului al XlX-lea a pătruns din nordul şi vestul Europei, de sus în jos şi de la oraş la sat, tradiţia împodobirii bradului.

Obiceiul arderii Butucului de Crăciun, astăzi dispărut, a fost atestat la români, aromâni, letoni şi sârbo-croaţi. (Ion Ghinoiu)