Psihoterapia, fitoterapia, chinoterapia, meloterapia, balneoterapia sunt denumiri moderne ale unor tehnici străvechi de tămăduire a bolilor cu ajutorul plantelor de leac, trasului (masajului), bioenergiei, apelor minerale. Multe dintre aceste mijloace de vindecare a suferinţelor făceau parte din terapia descântatului, tehnică preistorică confundată pe nedrept cu vrăjitoriile şi escrocheriile paranormalilor de tot felul.

Descântecul se bazează pe terapia cuvântului care îmbina, de la caz la caz, fito-, psiho-, chino- şi meloterapia. Bolile erau considerate personificări ale răului care intrau în corp trimise prin vrăjitorii de persoane iniţiate, prin blesteme şi înjurături de duşmani, ca pedeapsă de Dumnezeu, Maica Precista, Sfânta Vineri. Ca antidot împotriva făcăturilor vrăjitoreşti, descântecele au tezaurizat valoroase cunoştinţe şi observaţii despre producerea, manifestarea şi vindecarea empirică a bolilor.

Descântătoarele erau personalităţi puternice, capabile să provoace şi să stăpânească anumite procese psihice. Ele cunoşteau anatomia umană, plantele de leac şi, fireşte, tehnicile de vindecare sau de alinare a suferinţelor. Aşa-numitele păpuşi înţepate din lut, descoperite de arheologi în săpături, iar de etnografi în săpături, iar de etnografi în cercetările lor pe teren, sunt argument că în spaţiul carpato-danibiano-pontics-afolosit, pritre altele, acupunctura. Unele descântătoare, în special cele care foloseau ca tehnică principal trasul bolnavului, utilizau bioenergia în tratarea bolilor. Lungimea descântecului varia de la câteva cuvinte la zeci de versuri şi se transmitea, ca orice fapt de folclor, pe cale orală. Fiind secrete, textele şi tehnicile descântatului erau însuşite, ca orice meşteşug tradiţional, pe furate, sau erau transmise urmaşilor în mare taină, uneori înainte de moarte. (Ion Ghinoiu)