În noaptea de 25-26 octombrie se desfăşura în satele româneşti un ceremonial nocturn egalat prin spectaculozitate de noaptea Anului Nou – focul de Sâmedru. În preajma unui imens rug aprins de tineri într-un loc înalt al satului (munte, deal, movilă) se aduna întreaga suflare a aşezării. În formele vechi, în mijlocul grămezii de lemne şi al cetinii de brad se împlânta, pentru a fi incinerată, tulpina unui arbore tăiat din pădure, substitut al zeului fitomorf care moare şi renaşte anual. În jurul rugului funerar, întreţinut cu lemne uscate, paie şi spuldării de la meliţatul cânepei, se striga, în cor, formula consacrată „Hai la Focu lui Sâmedru!” Femeile împărţeau la moartea anului pastoral covrigi, fructe şi băutură. Acolo se mânca, se bea, se glumea, se juca în timp ce butucul sau buşteanul, cadavru fitomorf, era mistuit de flăcări. Petreceau, jucând şi chiuind, până şi femeile în vârstă. Momentul cel mai aşteptat era prăbuşirea bradului incinerat, moment care indica renaşterea simbolică a zeului mort. Prin direcţia în care cădea trupul divin (jarul sau tăciunii aprinşi) se aprecia care dintre feciori sau fete urmau să se căsătorească în noul an. La plecare, participanţii luau cărbuni aprinşi cu care fertilizau grădinile şi livezile.

Spre deosebire de moartea şi renaşterea divinităţii Crăciun, substituită de butucul, buturuga la daco-români, de bodnicul, cloşca la macedoromâni şi incinerată în casă, pe vatră, ritul funerar Focul lui Sâmedru se desfăşura sub cerul liber. (Ion Ghinoiu)