Pomenile date de o persoană înainte de a muri sau, după moarte, de o rudă apropiată a acesteia, sunt ofrandele (jertfele, sacrificiile) de care va beneficia în lumea de dincolo. Acestea se dau în anumite momente ale ceremonialului funerar: în zilele care preced înmormântarea, la înmormântare, la şase săptămâni, la plecarea sufletului, şi, după înmormântare, anual, la diferite termene calendaristice, până la şapte ani. După şapte ani de la deces, mortul se considera că intră în rândul moşilor şi strămoşilor şi, ca urmare, numele său nu mai este pomenit în mod special când se împart pomenile.

În secolul al XlX-lea etnografii au atestat la înmormântările din Moldova, Bucovina şi Banat jertfe de animale, efectuate ca în vremurile preistorice, în seara dinaintea înmormântării, în prezenţa preotului, se lua un berbec negru, îi orienta trupul pe direcţia est-vest, îi lipea lumânări de ceară în coarne, îi citea o rugăciune şi apoi îl tăia lăsând să curgă sângele într-o groapă anume săpată în pământ numită ară. Capul şi pielea vitei tăiate erau luate de preot, de unde a rămas şi expresia „a da pielea popii”, sinonimă cu verbul a muri, iar din carnea lui se preparau bucatele cu care se ospătau participanţii la înmormântare. Acest ceremonial nocturn confirmă ipoteza că, în unele perioade istorice, ritul funerar se desfăşura pe timp de noapte. Locul sacrificiului în gospodăria mortului, nu în cimitir, şi numele agrar al gropii unde se desfăşura, ară (aratu, în alte părţi), atestă legătura care o făcea omul prehistoric între semănatul seminţei şi înhumatul mortului