Planta numită iarba-mare sau omanul era invocată în ziua de vineri după Lăsatul Secului de Paşte să dea frumuseţe şi păr bogat fetelor şi nevestelor. Dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, fetele căutau şi scoteau din pământ rădăcina acestei plante, cinsteau cu sare şi pâine pământul în care a crescut şi-l invocau pe Sântoaderul cel Mare: „Toadere, Sântoadere,/ Dă cosiţă fetelor/ Cât e coada iepelor! sau „Toadere, Sântoadere,/ Dă cosiţa iepelor,/ Ca s-o poarte fetele,/ Să crească lungă ca aţa,/ Moale ca mătasea!”

În Transilvania de sud, unde fetele culegeau pentru scalda rituală frun­zele altei plante, popelnicul, o invocau tot ca pe o divinitate: „Popelnice, Popelnice,/ Eu îţi dau pită cu sare,/ Tu să-mi dai cosiţă mare!”.

Se credea că omanul sau iarba-mare apăra casa de primejdii, iar oamenii şi animalele erau feriţi de molime. De aceea, rizomul scos din pământ se păstra, peste an, agăţat la grindă, se purta legat la căciulă de bărbaţi, de maramă sau tulpan de fete şi neveste. Cu el se afu­mau copiii bolnavi, locuinţa şi anexele gospodăreşti pentru alungarea răului. Princi­pala funcţie a plantei era însă utilizarea ei la scalda rituală a fetelor şi nevestelor tinere.

În satele din Munţii Apuseni, fetele de la 14 ani în sus se spălau în seara de Sântoader pe cap cu leşie din părlangină, iarbă care avea şi păstra miros plăcut până începea cucul să cânte. Planta era purtată de neveste şi fete în sân. Spălarea şi aranjarea păru­lui într-un anume fel marcau trecerea unui important prag: împlinirea vârstei de 14 ani şi intrarea lor în categoria fetelor de măritat. Din acel moment erau considerate fete mari, apte pentru căsătorie.

Scalda rituală în Vinerea Sântoaderului era practicată atât la sate, cât şi la oraşe. La începutul secolului al XX-lea, pe străzile şi în pieţele bucureştene homanul sau iarba-mare se vindea, făcându-i-se reclamă ca la orice marfă: „Iarbă-mare de lăut (spălat) şi cu miros frumos!” (Simion Florea Marian)